Moartea lui Artemio Cruz și-a Mexicului

În anii ‘60 ai secolului trecut era mai firească o poveste despre oameni trecuți prin războaie civile, care păstrează o urmă de idealism și care servesc în armată din motivul prostesc, iluzoriu al onoarei, dar care – după ce se face pace – și aterizează mai mult din noroc și conjunctură pe latura bună a vieții, învață confortul și luxul și dau de gustul puterii care-i corupe sau care corupe ce parte din ei încă nu fusese pervertită. Tirani de ocazie, dictatori accidentali, oligarhi parveniți, despre care în America latină s-a scris mult și câteodată foarte bine, pentru c-au și avut mulți (pentru cine-a citit Eu, supremul sau Toamna patriarhului), aleși mereu din rândul vechilor idealiști deziluzionați sau al foștilor săraci și care au învățat bine minciuna și manipularea. Artemio Cruz e și nu e așa – și tocmai de-aia cartea asta e mai interesantă decât ar avea motive să fie, fiindcă nimic în ea nu are soluții simple. 

Simplă ideologic nu e, așa cum te-ai aștepta de la un stângist care scrie o carte despre revoluție și corupție. E adevărat că Fuentes și-a ales ca personaj central tocmai genul de om ușor de demonizat: latifundiar (terrateniente) putred de bogat, care-și obține averea prin constrângere și minciună, proprietar de presă care face jocuri politice ca să-și ajute propriile afaceri, om politic ce-și cumpără funcțiile, capitalist înțeles cu americanii, șantajist etc. Carlos Fuentes îi dă lui Artemio Cruz toate aceste lucruri, dar îi dă și o viață a lui, o dragoste pierdută care-l umanizează, o copilărie sărmană (e născut dintr-un viol) care-l explică, o oarecare onoare dubioasă și intermitentă care nu te lasă să-l arăți cu degetul cu ușurință și să spui: ăsta e, trebuie urât. 

Și-apoi simplu narativ iarăși nu e, fiindcă în multe privințe Moartea lui Artemio Cruz e un roman care se vrea citit doar cu dificultate. Se fac multe și dese treceri de la persoana a treia, la a doua, la monolog. Narațiunea nu merge cronologic, ci vine în flashbackuri ale bătrânului Artemio Cruz aflat pe patul de moarte. Episoadele lui rememorative se ordonează haotic, necronologic (sau necrologic). Alteori, în interiorul aceluiași episod, nu e întotdeauna clar cine vorbește și se trece brusc, fără înștiințare, de la o secvență la alta – e un roman ca o cursă narativă cu obstacole, în care se utilizează măcar unele dintre cele câteva stiluri de ambiguitate ale modernismului. 

Pe scurt, Artemio Cruz luptase în războaiele civile ale Revoluției Mexicane de partea lui Carranza, care – după o vreme în care fuseseră aliați – era în conflict cu armata celebrului duo Emiliano Zapata și Pancho Villa (dintre care primul, Zapata, fusese asasinat deloc onorabil în 1919 și celălalt se predase, doar ca să fie asasinat câțiva ani mai târziu, tot neonorabil, așa cum se obișnuiește unde mizele de putere sunt imense). E un război în care Cruz pierde singura femeie pe care o iubise vreodată (al cărei nume o să-l tot repete pe patul de moarte) și-n care se întâlnește cu un socialist deziluzionat, fiu de latifundiar, a cărui avere o s-o moștenească, prin tot felul de mașinațiuni (dialogul dintre ei doi într-o pușcărie inamică în care așteaptă să fie executați este un episod excepțional). Povestea, altfel, e foarte bună. Și deși ceva mai dificilă narativ, cartea e scrisă deloc într-un stil somptuos, ci cu vervă realistă și – din loc în loc – explozii de poezie care amintesc de furia lirică din poeziile contemporanului Neruda, pe care Fuentes, ca toată America Latină, îl citise cu admirație în tinerețe și care, într-un moment în care se săturase poate de poeziile de amor care-l făcuseră faimos, pline de păsări, vise, frunze și vulcani, scrisese la disperare următoarele mereu excelente versuri:

Preguntaréis por qué su poesía

no nos habla del sueño, de las hojas,

de los grandes volcanes de su país natal?

Venid a ver la sangre por las calles,

venid a ver

la sangre por las calles,

venid a ver la sangre

por las calles!

[Vă întrebați de ce poezia lui nu mai vorbește de vise, de frunze, de marii vulcanii ai țării sale natale, Veniți să vedeți sângele pe străzi, veniți să vedeți sângele pe străzi, veniți să vedeți sângele pe străzi!]

Se spune despre Moartea lui Artemio Cruz că e o capodoperă, dar nu știu dacă e așa. Lui Fuentes îi lipsește migala obsedantă a lui Marquez și ingeniozitatea lui Cortazar, însă acolo unde ei sunt sclipitori sau profunzi, el e puternic și niciodată o pierdere de timp. Un mare prozator.

Carlos Fuentes, Moartea lui Artemio Cruz, trad. de Venera Dimulescu, Editura pentru literatură universală, București, 1969, 288 p.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s