Literatură, politică și puțină ipocrizie

Din păcate, nimic din Raymond Williams nu e tradus în România, unde e un nume cunoscut doar printre universitari, dacă-l mai citește cineva. E marxistul britanic en vogue de dinainte de Eagleton, căruia i-a fost și profesor, și foarte influent până prin anii ’90. Teoreticienii vechi îl știu bine și-l respectă, fiindcă e unul dintre primii critici literari de după război care se întoarce împotriva metodelor new criticism, veche filozofie hermeneutică interbelică, care implica multă decontextualizare și pentru care actul de lectură literară era o experiență de înțelegere abstractă la intersecția dintre un cititor cât mai puțin personal și un text cât mai dezistorizat. Când Raymond Williams scrie Culture and Society după război, arătând nu doar că majoritatea scriitorilor britanici din secolul XIX – canonicii – aveau activitate politică, dar că interesele lor politice își găseau expresie în chiar poemele și textele pe care până atunci criticii le analizaseră strict ca pe niște obiecte literare fără imediată consecință socială, face un lucru inedit și marchează începutul studiilor culturale britanice. E citit de postcoloniali și, în cultural studies, era considerat în anii ’80 la fel de important ca Foucault și Barthes, cum mirat recunoaște Geoff Dyer în prefața la cartea asta de interviuri.

Mai mult de o treime din interviurile de aici sunt biografice, interesante episoade de istorie vie. Williams se naște într-o comunitate muncitorească de railway people (noi am zice „ceferiști”), într-un mic sat din Wales, Pandy. Familia e de stânga și el însuși crește în forfota laburistă a anilor ’30, când distincția dintre laburiști și comuniști era mai puțin rigidă. Învață la școala din comunitate și ajunge la Cambridge fără să știe, fiindcă părinții și institutorul local îl înscriu fără să-i spună. La universitate intră în comunitatea studenților de stânga, cu cluburile ei de film și de lectură, puternic internaționalistă, prosovietică. Recunoaște că din marxism se știau mai multe prin Engels decât prin Marx, că principala sursă de informare despre evenimentele din Rusia sovietică era istoria oficială a partidului comunist (la noi cred că a fost tradusă cu titlul: Cursul scurt de istorie a partidului comunist), că nu se citea Trotsky, și că, deși student de literatură, încăpățânarea din primii ani de studenție de a rămâne cantonat strict în ortodoxia marxistă l-a împiedicat să înțeleagă problemele culturale în adevărata lor profunzime. Spune:

Questions of literary criticism or literary history thus largely went by the board. We felt that these were academic arguments that were neither here nor there. It was what happened to literature in our own time that mattered. […] the negative refusal to engage with major theoretical and practical questions in the discipline of English studies itself was a crucial failure. It may have seemed a natural response to retort that the point was not how to read a poem, but how to write one that meant something in the socio-political crisis of the time. But when the productive mood which was our way of replying by not replying faded away after the war, and we had to engage in literary criticism or history, we found we were left with nothing. (p. 45)

Între timp izbucnește al Doilea Război Mondial și el pleacă pe front, unde luptă ca tanchist. Se întoarce ca student la sfârșitul războiului, ca să-și continue studiile și are o criză personală, când își dă seama că nu are pregătirea necesară pentru a face istorie culturală așa cum își închipuia c-ar trebui făcută. O perioadă, lucrează cu Eric Hobsbawm (și el luptător în război) la oficiul de propagandă al partidului comunist britanic, dar la începutul anilor ’50 iese și din partid și, pentru o vreme, și din activitatea politică susținută.

Restul cărții discută în detaliu fiecare dintre cărțile lui importante. Jurnaliștii de la NLR sunt excepționali. Discuțiile sunt detaliate și nu omit nimic. Întrebările vin dintr-o cunoaștere temeinică a cărților lui Williams și sunt bine informate. Sunt sute de pagini teoretice, uneori aride, alteori dezbătând problematici paragraf cu paragraf – e o muncă aplicată, în care intervievatorii scot în față toate contradicțiile pozițiilor lui Williams și-l pun în dificultate de câte ori au ocazia. Mai ales capitolul despre „Marxism și literatură” e excelent. Discută acolo despre posibilitatea depășirii modelului criticii literare ca „judecată” [de valoare] și despre depășirea înțelegerii literaturii ca „discurs privilegiat” (imaginativ), diferit de cel științific (obiectiv). Când intervievatorii îl acuză că eliminarea acestor granițe sfârșește în relativism, se vede nevoit să recunoască, cu jumătate de gură, că nu poate să nege existența teoretică a unor „configurații estetice permanente”, dar că de câte ori se face o judecată de valoare, ea trebuie totuși însoțită de o

„maximum disclosure of the circumstances of judgement”,

pentru ca cititorul să înțeleagă cât mai bine contextul. E adeptul unei contextualizări extreme a actului de lectură, cât și a unei plasări cât mai exacte în istorie a textelor. Crede că numai după ce facem o analiză cât mai amănunțită a contextelor de producție și interpretare ale obiectului literar putem să ne ipostaziem deasupra textului și să vedem ce în el e universal. Întregul dialog e foarte interesant și merită citit dincolo de interesul strict pentru teorie literară.

Altfel, fiind o carte de interviuri, e greu de rezumat. Uneori, refuzând să se distanțeze de opțiunile lui ideologice, se trezește apărând unele evenimente politice, ca revoluția culturală chineză, pe care e adevărat că nu le cauționează în partea lor criminală, ci în cea principială. Spune că, deși au dat naștere unor „reale complicații”, unele dintre motivațiile lor nu erau greșite. Or, „reale complicații” în cazul revoluției culturale chineze, cu milioanele ei de morți, nu e decât un eufemism pervers și de rea credință pentru genocid. Dincolo de asta însă, un must read pentru cine e interesat de evoluțiile teoretice postbelice.

Williams, Raymond, Politics and Letters. Interviews with the New Left Review, introduction by Geoff Dyer, Verso, London, 2015

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s