Literatură patronată de zei minori

Mi-e greu să înțeleg ce-l mână săptămână de săptămână pe stoicul cronicar literar, mai ales când cărțile pe care le citește sunt atât de slabe, că singurul lucru care poate fi scos din ele este tocmai certitudinea asta, că ele sunt slabe și că altceva nu prea merită să spui, fiindcă nu ți-a venit nicio altă idee citindu-le. Există, e drept, feluri de a fi prost în literatură despre care e profitabil să vorbești, poate pentru că ai o inimă pedagogică și vrei să educi prin exemplu negativ, pentru că-l urăști pe autor și vrei să-i arăți c-a ajuns la mâna ta, pentru că nu te-ai mai simțit de multă vreme deștept și vrei să te vezi răzând o carte sau pentru că ești din specia celor care-au descoperit o filozofie nouă, pe care o folosești apoi ca pe un ciocan cu care crezi că poți să bați în toate cuiele și ai, în felul ăsta, certitudinea odihnitoare că, indiferent despre ce carte ai vorbi, ea n-ar putea să fie proastă decât din aceleași motive de fiecare dată. Dincolo de umori însă, unele cărți proaste, care sunt cele mai exasperante, sunt astfel nu pentru c-ar fi scrise prost sau pentru că nu interesează, ci pentru că sunt complet inutile, ca asta.

E o calitate a literaturii contemporane dintotdeauna să producă inutilități în masă și în literatura occidentală se scriu an de an atâtea chestii inofensive, că e de mirare că n-a decedat prin diluare. Câteodată genurile literare mor, tocmai, prin inflație. Cabrera Infante, altfel un scriitor bun, numește genul ăsta de literatură

„Literatură patronată de zei minori, al cărei deliciu constă în prinderea muștelor cu o mână, pentru simpla plăcere de a le smulge aripile.”

Și încă ar fi fost bine dacă Nimfa nestatornică ar fi fost din categoria asta, dar nu este nici măcar atât.

Înțeleg că sunt multe cărți în tradiția postnabokoviană a literaturii despre nimfete, dar în afară de Lolita originară, asta e singura pe care am citit-o și deja se văd în ea toate firele albe ale clișeului de care vrea să profite. Un jurnalist mediocru și adulterin din Havana, cu o propensiune pentru jocurile de cuvinte și care cade mult prea des în ispitele retoricii (un alter-ego al prozatorului), se îndrăgostește la prima vedere de Estela, o copilă pe care o întâlnește întâmplător prin oraș, deloc sofisticată, dar cu o inteligență nativă, puțin absentă. Ce la Nabokov era doar sugestie a unui act reprobabil aici e exprimat la vedere și direct. Protagoniștii se întâlnesc des, fac sex, își vorbesc mult, de fiecare dată fără să se înțeleagă, fiindcă Estela e simplă și cel inamorat de ea vorbește mereu în ghicitori, aluzii literare și tropi. El o caută pentru sex, ea nu pare să știe ce vrea, ori fiindcă e mică de vârstă (deși vârsta rămâne ambiguă), ori fiindcă e complet indiferentă la viață. După ce relația lor se răcește, Estela o să umble o vreme cu prietenii și rudele lui (Branley, Junior, fratele povestitorului), care se îndrăgostesc la rându-le de fată și, în cele din urmă, sfârșește în compania unei femei, devenind lesbiană (și urându-l iremediabil pe cel care a introdus-o în șirul ăsta de intrigi). Asta e tot.

Problematizarea morală nu lipsește, dar nici nu se încheagă din cele câteva mențiuni fugitive despre ilicitul poveștii. Povestea însăși e dezlânată și lipsită de originalitate, deși cine-a scris-o arată, de multe ori, că ar ști să scrie mult mai bine, dacă ar vrea. [E drept că Cabrera Infante a ținut Nimfa nestatornică la sertar și că alții i-au publicat-o după moarte.] În cele din urmă, nu simt că m-am ales decât cu citatul ăsta:

„De la Don Quijote încoace, un bărbat înalt sfârșește mereu prin a fi dominat de scutierul său pitic.”

– deși, trăgând linie, nu e foarte mult.

Nu recomand nimănui s-o citească, decât dacă studiază postmodernismul latino-american, căci toate jongleriile stilistice, toate aluziile literare, toate strategiile „intertextuale”, concept căruia i s-a dat mereu mai multă importanță decât a avut, sunt folosite de Cabrera Infante până la abuz și, ce e mai grav, până la plictis. În general, prozatorii sud-americani sunt atenți și la stil și la legăturile lor cu literatura universală, pe care și-au integrat-o mai liber decât europenii, care de la o vreme în proză par să fie încovoiați sub propriul lor trecut. Nu e de mirare că proza bună a ultimelor decenii a venit adesea din India, Africa sau America de Sud, unde se iau alte distanțe față de tradiție. În Nimfa nestatornică însă, toată această joacă de-a aluzia e doar enervantă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s