Omul care nu s-a oprit niciodată

„I am Walt Whitman, an American, one of roughs, a kosmos”, scrie Whitman în Song of Myself, vers pe care-l concepe având Cosmosul lui Alexander von Humboldt pe masa de scris. Căpitanul Nemo din 20.000 de leghe sub mări are toate volumele jurnalului de călătorie în America de Sud în biblioteca submarinului. Darwin ia cu el aceleași volume pe Beagle și le citește în continuu de-a lungul călătoriei. Thoreau le parcurge din scoarță-n scoarță, ca pe Biblie – vor fi o influență covârșitoare asupra teoriiilor sale naturaliste și politice, iar la sfârșitul vieții bătrânul naturalist Humboldt e atât de faimos, încât nu doar că i se trimit hărți din Statele Unite cu toate orașele și comitatele care-i poartă numele, dar primește atât de multe scrisori (vreo 4000 pe an), că se vede nevoit să dea anunț în presă, ca să-și roage fanii să nu-i mai scrie, fiindcă nu mai are timp să-și termine opera.

Alexander von Humboldt își începe cariera în științe naturale fiind inspector de mine în Prusia (inspector de mine, de altfel, fusese și Novalis, în multe privințe complet opus lui H.). În tinerețe își petrece mult timp în Jena și Weimar cu Goethe și Schiller, încercând să păstreze un echilibru, de altfel precar, între tot mai acaparantele lui pasiuni științifice și datoria de a fi un bun slujbaș al statului – îi promisese mamei că avea să-și ia cariera în serios și să caute să urce în administrația civilă a regatului. Moartea neașteptată a mamei îl dezleagă și pe el și pe fratele Wilhelm de aceste promisiuni și-l lasă, în plus, cu o moștenire care-i permite să se lanseze în excursiile la care visase de multă vreme. Când Europa e prinsă încă în inerțiile Revoluției Franceze, Alexander von Humboldt pornește cu un francez, savant și el – Bonpland – spre America de Sud. Ar fi vrut, de fapt, să plece oriunde – Berlinul i se părea un oraș „mic, incult și mult prea raunchiunos” și-avea să-l urască toată viața. Încercase mai întâi să plece în Egipt, apoi în Indii, dar războaiele de pe continent și eterna dușmănie geopolitică dintre Franța și Anglia nu-l ajutaseră.

Reușește să găsească oarecare înțelegere la curtea spaniolă, de unde i se dă un pașaport pentru Americi; pe-atunci, înainte de 1800, Spania deținea și controla cu strictețe un teritoriu care se-ntindea din nordul Californiei de astăzi până în sudul extrem al Argentinei. Accesul la colonii este păzit cu gelozie și, ca urmare, Americile sunt izolate și resentimentare, fiindcă n-au putere de decizie nici în problemele comerciale și cu atât mai puțin în cele politice. Pentru un om crescut în Europa postrevoluționară, Humboldt înțelege imediat că status quo-ul nu va mai putea fi păstrat multă vreme ; e cât se poate de grăitor pentru ciudatul secol XIX că, în timpul încoronării lui Napoleon, Alexander von Humboldt se va afla într-o cameră de hotel din Paris, vorbind despre ideile Iluminismului cu nimeni altul decât Simón Bolívar, viitorul mare revoluționar sud-american.

Dar Humboldt nu ajunge în America interesat de revoluție, deși cercetarea pe care o face pe parcursul a trei ani în Amazon o să fie revoluționară ea însăși și-o să-l transforme în cel mai cunoscut savant al epocii. Aduce înapoi în Europa 6000 de specii de plante, dintre care 2000 erau complet necunoscute. Ține cursuri în Paris, Berlin și Londra și, când Napoleon vrea să-l expulzeze din Paris, temându-se că e spion (fiindcă fratele său era ambasador al Prusiei), unul dintre chimiștii de frunte ai Franței, Chaptal, care se-ntâmpla să fie și șeful Senatului, îi spune împăratului că nu poate să-l dea afară, fiindcă e cel mai mare savant al lumii.

Până atunci, Americile fuseseră prost cercetate de naturaliști și cvasi-necercetate social, poate și din pricina unor prejudecăți continentale cu tradiție. Buffon credea că natura din lumea nouă era inferioară celei europene și că, în America de Sud, până și sălbaticii erau mai… firavi. Era filozofie de recamier, fiindcă Buffon nu fusese acolo niciodată. În jurnalul călătoriei sale la Ecuator, Humboldt nu doar că dă o descriere deopotrivă științifică și poetică a regiunilor ecuatoriale, care le înnobilează și le arată drept legitime obiecte de analiză științifică, dar observă că ideile lui Buffon prinseseră atât de mult și pentru că „flatau vanitatea europenilor”. [Bolívar exultă când citește paragraful ăsta și spune despre Humboldt că este savantul care-a înțeles cel mai bine America de Sud; printr-o singură carte, făcuse mai mult bine continentului decât stăpânii lui de la Madrid de-a lungul a trei secole.]

Conceptul său de natură, ca sumă totală a tuturor fenomenelor organice și inorganice, în care „totul e interacțiune și reciprocitate” și analizele sale de ecosistem, în care pentru prima oară în istoria filosofiei naturale se face un studiu aplicat al modului în care animalele, oamenii, plantele trăiesc în simbioză, pregătesc drumul nu doar pentru Originea speciilor a lui Darwin, dar și pentru ecologismul contemporan (Humboldt observă de altfel că folosirea pe scară largă a porțiuni întregi din Venezuela pentru agricultură schimbă fundamental echilibrul natural în regiune, în feluri pe care oamenii nu le înțeleg întotdeauna; face, de pildă, legătura dintre tăierea pădurilor și inundații).

În timpul vieții, Alexander von Humboldt e infinit mai bine cunoscut decât fratele său, lingvistul și omul de stat, dar, printr-o ironie istorică răspândită, acum se știu foarte puține despre el, în vreme ce figura lui Wilhelm iese mai bine în relief în secolul XX. Erau, în toate privințele, foarte diferiți. Unul era interesat de literatură și clasici, altul n-avea deloc minte pentru greacă și nu-i plăcea să stea în biblioteci. Unul avea un sentiment profund al datoriei și rămâne în slujba statului prusac multă vreme. Celălalt face tot posibilul, spre frustrarea lui Frederic Wilhelm al III-lea, să nu se întoarcă în „necropola” Berlinului. Wilhelm se căsătorește devreme, face copii, dar Alexander nu găsește nicio plăcere în compania femeilor, preferând bărbații și dând astfel naștere la multe și malițioase comentarii despre orientarea lui sexuală (de altfel bine intuite, căci Alexander își exprimă mereu în termeni puternici atașamentul pentru mulții prieteni și colegi pe care i-a avut de-a lungul vieții). Unul e rece și distant, chiar dacă profund, celălalt vorbește neîncetat, spre frustrarea lui Darwin care, la prima întâlnire cu idolul lui din tinerețe, abia dacă poate să spună o vorbă de-a lungul unei conversații, de fapt un monolog, de trei ore.

Pe Humboldt îl găsești de fapt peste tot în secolul XIX, în poemele lui Coleridge și-ale lui Wordsworth, care-l citesc și-l cunosc, în Walden al lui Thoreau, în Jules Verne, în orice discuție serioasă despre lumea naturală, în presă, în holurile muzeelor care-l onorează cu portrete, în Casa Albă, unde se întâlnește cu Jefferson, cu care împarte o pasiune pentru botanică, dar pe care nu-l iartă în privința sclaviei, în toate capitalele europene – deși spre sfârșitul vieții, cu toate că nu sărac, nu e suficient de bogat ca să-și permită să-și cumpere o ediție din operele sale complete.

O biografie excelentă.

Andrea Wulf, The Invention of Nature, John Murray, Falkirk, 2011

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s