Sinuciderea fecioarelor

Titlul trădează aproape complet liniile mari ale subiectului în cazul de față. Într-o familie de catolici habotnici, familia Lisbon, cu o mamă severă, care ascultă doar muzică religioasă („de morți”) și interesată mai degrabă de viața eternă decât de cea vremelnică, cele cinci fiice adolescente încearcă să se rupă de sub interdicțiile zilnice, care sunt însă așa de apăsătoare și de bigote că nu se pot rupe de sub ele decât oblic, prin refulare, revoltă mocnită sau suicid.

De cealaltă parte a străzii și în vecini, o mână de băieți, adolescenți și ei, dar dintr-o lume ne-hipnotizată religios, își fac din cele cinci fete o obsesie, mai ales că sunt la vârsta primei curiozități sexuale. Povestea este spusă de ei – un narator multiplu, dar cu o singură voce -, și folosește din când în când clișeele verbale ale unui rechizitoriu („proba”, „exponatul nr.”). Toate acestea dau stilului vivacitate, deși îl fac și deconcertant prin exagerări stilistice. Cine crede, de pildă, că cineva dintr-un oraș de provincie din Michigan ar spune „și-a pus degetul în gura vorace a animalului ținut sub talia ei” ca să descrie un banal act sexual? [S-ar putea pregăti un lung studiu despre zoomorfismul caraghios care-a inundat felurile în care s-a scris în literatura occidentală despre vagin.]

Dincolo de desele alunecări în metaforă, cartea rămâne foarte bine scrisă, cu forță imaginativă, și cu o poezie de multe ori de efect, deși pe alocuri inutilă și neștiind unde să se oprească. Tărăgănarea stilistică și descriptivă are însă și-o funcție narativă. Cu cât un autor scrie lucruri mai greu de crezut, cu atât o să insiste mai mult pe detalii, ca să injecteze în poveste, pe ușa din spate, un realism pe care povestea însăși nu-l satisface, iar lungile propoziții, divagațiile inutile și prea multele cuvinte pe care Eugenides le folosește în Sinuciderea fecioarelor par adesea că fac tocmai asta. În ciuda acestui efort de reificare, până la final lumea este una fără rădăcini în real, iar lirismul (gotic, mi s-a părut) face lucrurile și mai eterice. Asta e și din cauză că povestea e o rememorare a evenimentelor la decenii întregi după ce s-au petrecut – iar în memorie trecutul devine difuz și poetic.

Dincolo de mâna sigură, cel mai bine îi iese lui Eugenides portretul familiei Lisbon, cu zelul ei religios, la care-i obligă și pe copii (mai degrabă mama, fiindcă tatăl e un bonom absent). Două treimi din carte, ai impresia că citești – în subtext – un act de acuzare împotriva fanatismului care distruge vieți. Unul dintre personajele care caută, și primește, dragostea fetelor Lisbon spune chiar:

„Dacă ai fi fost în locul lor, te-ai fi omorât numai ca să ai ceva de făcut.”

Crezi, ca atare, că ești martor la încercarea a patru adolescente să iasă de sub controlul familiei bigote, așa cum cele patru adolescente din Little Women încercau să iasă din sărăcie. În Pride and Prejudice, pentru cine mai ține minte, mai erau cinci fete prinse între nevoile familiei, normele sociale și propriul lor idealism – te face să te întrebi dacă nu cumva e ceva în societatea anglosaxonă, dacă scriitorii se întorc mereu la motivul narativ al puștoaicelor prizoniere ale aceleiași gospodării.

E adevărat că spre deosebire de Little Women și Pride and Prejudice, din Sinuciderea fecioarelor nimeni nu scapă cu viață. Dar motivul pentru care cele cinci surori se sinucid nu e făcut niciodată explicit și rămâne să bântuie imaginația copiilor din cartier multă vreme după moartea lor. Comparate cu intensitatea și stranietatea interzisă a acestei întâlniri, orice altă experiență incipient-sexuală li se pare naratorilor flască. La o petrecere locală, celelalte fete sunt

„monstruoase în rochiile lor de ceremonie, construite fiecare în jurul unei cuști de sârmă. Kilogramele de păr le erau bine fixate în creștet. Bete și sărutându-ne sau leșinând în scaune, ele erau sortite colegiilor, soților, creșterii copiilor, unei nefericiri doar vag resimțite – sortite, cu alte cuvinte, vieții.”

Spre sfârșitul cărții, care nu știe să se-ncheie, se sugerează și că, pe lângă abuzul intolerant al părinților, pe Mary, Bonnie, Lux, Cecilia și Theresa le-a omorât și indiferența indiscretă a celor de-afară, care – ca băieții – se țin după ele ca după o idee fixă, și-a părinților lor care, în buna tradiție a micului orășel american, se prefac adesea că totul e în regulă.

Merită citită.

Eugenides, Jeffrey, Sinuciderea fecioarelor, Traducere și note de Mirela Adăscăliței, Polirom, Iași, 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s