Distopie islamică

Supunere ar fi fost un succes de public și dacă n-ar fi apărut în aceeași zi cu atentatele de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, pentru că fricile pe care joacă există cu mult dinaintea cărții și vor continua multă vreme: francezii se tem că comunitățile islamice din țară n-au respect pentru normele republicane, ci încearcă – dimpotrivă – să-și impună asupra națiunii propriile valori conservatoare. Aceste temeri sunt comune deopotrivă țărilor scandinave și Angliei; în deceniul de dinainte de Supunere, multă energie a fost consumată în Occident cu problema islamului, care panichează miriade de „intelectuali publici” abonați la secțiunea editorială a marilor ziare.

Problema cărții e așadar veche și, într-o mare măsură, succesul ei a fost garantat de faptul că și-a imaginat o societate pe care opinia publică franceză și-o imaginează, cu spaimă, de ceva vreme. Ce s-ar întâmpla dacă un partid islamist, fie el și moderat, ar câștiga alegerile în Franța și ar începe să dea legi conforme cu credințele lui religioase?

Ca să ne treacă prin acest exercițiu imaginativ, Houellebecq folosește un universitar, „un bărbat de o normalitate absolută”, „un celibatar nițeluș citit, un pic trist, fără pasiuni deosebite”, dar obsedat de sex, pe care-l plimbă vreme de un an prin Franța anului 2022, în care Frăția Musulmană, partid condus de Mohammed Ben Abbas, a câștigat președinția țării, prin alianță cu un partid socialist rămas fără direcție. Bărbatul este un intelectual scăpătat, care scrisese demult o carte despre Huysmans; ajuns în a doua parte a unei vieți absente, nu-și mai găsește liniștea decât în singurele două plăceri care i-au mai rămas: sexul („un sex fără oboseală și fără plăcere”) și mâncarea.

Are câteva iubite întâmplătoare, mai ales dintre studente, și o relație semistabilă cu o evreică pe nume Myriam, care, deși îndrăgostită de Franța, își urmează părinții în Israel – fiindcă evreii nu mai au niciun viitor într-o țară brusc islamofilă.

Universitarul nostru, care e de fapt simbolul in micro al unui Occident sătul, plictisit și cinic, rămâne singur în fața istoriei, nevoit să-și urmărească mai vechi colegi convertindu-se la islam și bucurându-se astfel de cohorte de soții tinere și salarii babane. Sorbona însăși, inima intelectualității franceze, este privatizată și nu mai predau în ea decât convertiții. În fața acestui asalt, eroul pornește într-o excursie ratată de regăsire prin Franța provincială, doar ca să se întoarcă câteva luni mai târziu, la fel de indiferent, într-un Paris în care femeile nu mai au voie să poarte fuste.

„Contemplarea curului feminin, o minimă consolare himerică, devenise imposibilă.”

Printr-o scrisoarea administrativă, își pierde și locul la universitate, pe motiv că nu e musulman. Colegii, care se bucurau între timp de toate avantajele convertirii, îl caută însă ca să-i propună o înțelegere similară alei lor. Ce prinde Houellebecq foarte bine este inutilitatea asta gratuită a vieții academice franceze și vanitatea ei ipocrită, cu zecile de intelectuali minori, dedicați unor scriitori minori, despre care scriu cărți minore, perorând secundar despre literatură și felicitându-se între ei prin cafenele.

Ce prinde prost însă e aproape tot restul. Sunt dialoguri politice în carte care sunt de-a dreptul sforăitoare și pentru care Houellebecq nu mai găsește vocea apatică și personală la care se pricepe. Construcția narativă a unei societăți în declin și a unei noi ordini ideologice nu e ce știe Houellebecq să facă cel mai bine. Un prozator francez de pe coperta a IV-a spune că e mai puternic decât Orwell. Hai lasă-mă. Și Orwell folosește relații sentimentale pe fondul unor mari schimbări ca să dea o dimensiune umană transformărilor sociale, dar Houellebecq nimerește bine relațiile, mai ales în impermanența lor, însă n-are niciun talent de construcție pentru dimensiunea socială. Pasajele în care descrie ce se întâmplă în Franța islamizată sunt cel mai plictisitoare: combinații politice, discursuri prezidențiale, discuții cu foști spioni, nimic n-are materialitate.

S-ar putea să fi avut dreptate cronicarii care au observat că povestea din Supunere e mai puțin o distopie propriu-zisă și mai degrabă o parabolă despre un Occident indiferent chiar și-n fața propriului declin. Altfel, cartea e bine scrisă, curge ușor, se citește ușor, cu o sumă de observații interesante și câteva momente de umor, dar în ultimă instanță destul de plictisitoare și poate un pic prea dependentă de momentul apariției ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s