Psihanaliștii, „confederația ereticilor”

Multe științe și școli filosofice au ieșit din întrebările persistente despre minte și limitele ei, foarte în vogă în secolul XIX. Unele, ca frenologia și alte forme de craniometrie, cu încărcăturile lor rasiale, au murit devreme. Ca neurologia, altele au ajuns, după lungi drumuri prin deșertul ideilor proaste, științe veritabile. Cele mai interesante, ca psihologia sau fenomenologia, n-au atins gradul de disciplinarizare pe care și-l imaginau fondatorii lor la începuturi, dar – depinde pe cine întrebi – au rămas productive direcții de gândire.

Rădăcinile psihanalizei sunt în ultimele decenii pozitiviste ale secolului XIX, când doctori de la marile universități europene începuseră să renunțe, în fața unei mari rezistențe, la vechiul crez pozitivist care spunea că orice eveniment mental e un eveniment cerebral. Marile școli medicale își învățaseră studenții să vadă și să desconsidere metafizica din spatele oricărei întrebări tari despre minte și credeau că singurul progres posibil în tratarea bolilor mintale e cel încet, foarte încet, din laboratoare și catedre. Și progresul era într-adevăr lent, fiindcă tratamentul alienaților era în genere deplorabil și înregistrase puține succese.

Ca student la Viena, într-una dintre cele mai mari școli medicale europene, Freud își începe cariera în acest context pozitivist, ale cărui convingeri nu-l vor părăsi toată viața, căci va vorbi până la capăt despre analitica psihicului ca despre o știință. Studiase de altfel la Paris, cu neurologul Charcot (care deschide prima clinică europeană de neurologie la Salpetriere, în 1882), și încercase să ducă o parte din învățăturile acestuia înapoi cu el în Viena, unde fusese primit cu scepticism.

Cred că cel mai interesant lucru la cariera lui Freud e cât de mult a durat până a reușit să pună pe foaie propriile lui idei psihanalitice, dar și cât de mult a durat pentru ca ideile astea să prindă cu adevărat.

Dn anii ’80, când ajunge în Paris, până la Interpretarea viselor, sunt două decenii, pe care Freud le petrece discutând cu toți marii savanți ai Europei și mai degrabă eșuând în încercările lui de sistematizare ale problemelor minții. Multe dintre conceptele pe care le va folosi mai târziu se datorează altora. Ce făcuse Charcot scandalos în ochii comunității științifice fusese că se folosise de hipnoză ca să vindece cazuri de isterie, sugerând astfel că poți rezolva problemele minții în termenii minții înseși. Un alt doctor faimos al secolului, Breuer, descoperise că poate ameliora problemele pacienților lui discutând cu ei despre ele. Un altul, Fechner, bănuia că activitatea visării are loc în o cu totul diferită regiune psihică etc. Asta e rețeaua de instituții, probleme, întrebări și speculații în care crește Freud și-n care va căuta multă vreme să intre.

Din Studiile de isterie a vândut 626 de exemplare în 13 ani și din Interpretarea viselor, văzută azi ca o carte de turnură, a vândut tot atâtea în opt ani. În mod interesant, în Viena vie și haotică a începutului de secol XX, care trăia o neașteptată revoluție sexuală, Freud convinge mai ușor pe artiștii și filozofii de cafenea înainte să ajungă la doctori și academicieni. Karl Kraus, apologet al noii eliberări sexuale, îi discută repetat teoriile în paginile unui ziar nou înființat și din clubul de discuții înființat de Freud la 1902 nu fac întotdeauna parte medici, ci umaniști, filozofi, curioși.

Tocmai discuțiile lui despre sexualitate atrag atenția publică, pe care Freud o respinge inițial, fiind mai degrabă interesat de cea a comunității științifice în care se formase. Dar Makari sugerează într-un loc că teoriile lui despre sexualitate ar fi arătat poate altfel dacă ar fi fost dezvoltate în alt loc decât Viena anilor 1900, în care:

…Kraus took up his pen to expose the corrupt sexual morality of his culture. Homosexuality, adultery, prostitution and extramarital sex should be legalized, he argued. Abortion and contraception should be available. Middle class women should not have to suffer the hypocrisy of a tradition that allowed them no sexual freedom, while men were permitted to feign moral purity by day and whore by night. (p. 144)

De altfel, chiar și spre sfârșitul vieții, când va fi înconjurat de profesioniși ai propriei mișcări, care-i cer din toate părțile standarde mai precise, metodologii clinice și o mai clară aplicabilitate terapeutică, Freud le va răspunde că psihanaliza nu este o practică strict medicală.

Freud insisted medical training was not necessary for psychoanalysis. He confessed that he himself never felt like a doctor and saw no reason to exclude others who wanted to avoid medical training. Such training was often unfavorable to the development of a psychological mode of inquiry, and psychoanalysis needed a foot in the cultural sciences to progress. The field should disengage from medicine and become a self-contained discipline. (p. 412)

Iarăși foarte interesant e cât de multă adversitate era în toate cluburile și asociațiile psihanalitice europene. Clubul de discuții deschis de Freud la 1902 devine organizație la cererea lui Adler șase ani mai târziu, deși până târziu se vor gândi la ei înșiși ca la „o confederație răsfirată de eretici”, cu idei bizare și fără afiliere universitară. Câțiva medici curajoși din Elveția preiau ideile maestrului în practica lor terapeutică și dau astfel mișcării o credibilitate științifică, pregătind drumul, la 1910, pentru fulminanta ei internaționalizare. Dintre ei face parte și Jung.

Însă toți partenerii de drum ai lui Freud îl părăsesc mai devreme sau mai târziu. Certurile sunt nesfârșite. Dintre cei care făcuseră parte din clubul de discuții, și Stekel, și Adler, și Otto Rank și Jung pornesc, de multe ori cu ranchiună, pe drumuri proprii. Jung îl învinuiește prin anii ’20, reproșându-i că cea mai mare greșeală pe care o făcuse fusese să-și trateze acoliții ca pe niște pacienți și că

În felul ăsta nu produci decât fii obedienți sau cățeluși insolenți.

Iar când mișcarea se internaționalizează cu totul și încep să apară clinici și cluburi psihanalitice din India la New York, Freud nu va mai putea să țină în frâu toate tendințele heterodoxe ale membrilor care, acum, sunt freudieni doar cu numele (fiind în același timp marxiști, mistici, artiști). Primul lucru la care se renunță, încă din anii ’20, este insistența lui că toate nevrozele au o origine psihosexuală; paradoxul face ca dintre toate teoriile lui, asta – a libidoului – să fi prins cel mai bine și să fi fost asociată cel mai puternic cu imaginea psihanalizei, deși Freud însuși o repudiază parțial în Dincolo de principiul plăcerii.

O carte extrem de bine cercetată, care uneori intră în prea multe detalii și cheamă în față prea multe personaje, neștiind întotdeauna nici cum să le facă vii, nici cum să se oprească din când în când ca să caute să înțeleagă mai bine ce face. Nu cred să existe istorie mai completă a psihanalizei.

Makari, George, Revolution in Mind. The Creation of Psychoanalysis, Duckworth, London, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s