Istoria istoriei

Nu știu mulți istorici români, în afară de Xenopol, care să-și fi pus problema bazelor filosofice ale propriei discipline, dar pentru istoricii europeni n-a fost niciodată foarte limpede cum anume se scrie istoria. Lucrul ăsta se vede foarte bine la istorici literari de secol XIX, care trec, în mai puțin de un secol, prin cel puțin trei, patru școli de gândire, spunându-și că sunt unii mai buni ca ceilalți, dar nereușind să convingă pe mulți. Când obiectul disciplinei nu mai e literatura, ci lumea, lucrurile devin și mai complicate.

La 1800 exista deja o interesantă tradiție istorică, lăsată moștenire de vedetele intelectuale ale secolului XVIII. Voltaire, Hume și Gibbon – sceptici și philosophes – scriseseră fiecare cărți istorice. Contemporanii le-au citit cu mare curiozitate și uneori le-au urât cu pasiune: autorii lor munciseră să le facă docte, dar ce cucerea în ele era că erau inteligente, personale, filosofice. Dintre toate cărțile lui Hume, Istoria Angliei s-a vândut cel mai bine și a fost motivul principal al renumelui său intelectual multă vreme. Ce iarăși aveau în comun cei trei era că erau oameni ai secolului lor, secol al incertitudinii, ateismului și unei spețe de materialism acum simplistă, pe-atunci însă luată foarte în serios. Toți scriau istorie știind că judecă trecutul, dacă nu de pe o treaptă superioară a civilizației, atunci măcar dinăuntrul unei filozofii mai competente, mai lipsite de iluzii metafizice.

Atât de influent a fost materialismul de secol XVIII, mai ales printre literați, că Taine încă putea vorbi la 1860 de o înțelegere biologizată a culturii umane, pretinzând că poezia, în diversitatea manifestărilor ei, poate fi înțeleasă așa cum înțelegeau botaniștii diversitatea plantelor.

La sfârșitul secolului XVIII, în Germania, o mână de intelectuali, mulți cu pregătire teologică, se revoltă împotriva optimismului științific al filosofiei Luminilor, care spunea că pentru orice întrebare serioasă există un răspuns și că el n-ar fi putut fi obținut decât prin folosirea corectă a rațiunii. Lui Herder, de pildă, filosofia asta i se părea caricaturală, Hegel avea să se plângă că nu e o gândire adevărată etc. Ce-i enerva cel mai mult pe germani era că li se părea că toți filosofii încercau să înțeleagă societățile umane în termenii mecaniciști ai științelor naturale. Or, zice Herder (și Giambattista Vico înaintea lui), societatea și cultura nu pot fi studiate de parcă ar fi corpuri fizice. Ele se nasc, se dezvoltă, se schimbă, mor, sunt condiționate – e adevărat – de factori externi, dar rămân în mod intim rezultatul gândurilor lor, ale propriilor lor legi interne. Legile lumii obiectelor și ale lumii oamenilor sunt profund diferite. Ele nu sunt aceleași legi.

La această divergență filozofică între germani și francezi, se adăuga probabil și una de clasă, pe care Isaiah Berlin o descrie foarte bine în The Roots of Romanticism:

Lessing, Kant, Herder, Fichte were all very humbly born. Hegel, Schelling, Schiller, Holderlin were lower middle-class. Goethe was a rich bourgeois but attained to a proper title only later. Only Kleist and Novalis were what would in those days be called country gentlemen. […]

If on the other hand you think about the French of this period, of all the radicals, the left-wing, the most extreme opponents of orthodoxy, of the Church, of the monarchy, of the status quo, all these persons came from a very, very different world. Montesquieu was a baron, Condorcet was a marquis, Mably was an abbe, Condillac was an abbe, Buffon became a count, Volney was wellborn. D’Alembert was the illegitimate son of a nobleman. Helve-tius was not noble, but his father had been doctor to Madame and he was a millionaire, and a tax farmer, and moved in court circles. […] Even Voltaire came from the minor gentry. Only Diderot and Rousseau were commoners, real commoners. Diderot really did come from the poor. Rousseau was a Swiss, and therefore does not count in this category. Consequently, these persons spoke with a different language. […] They went to salons, they glittered, they were persons of high polish, great education, splendid prose style and a generous and handsome outlook on life.

Their mere existence irritated, humiliated and infuriated the Germans. When Herder came to Paris in the early 1770s, he was unable to get into contact with any of these men. It appeared to him that they were all artificial, highly mannered, extremely self-conscious, dry, soulless little dancing-masters in salons who did not understand the inner life of man, who were debarred either by bad doctrine or by false origin from understanding the true purposes of men on earth and the true, rich, generous potentialities with which human beings had been endowed by God.

Faptul că germanii își dăduseră seama că metodele științelor naturale nu se puteau aplica în studiul istoriei nu rezolva însă decât jumătate din problemă, pentru că istoria trebuia încă scrisă. „Cum?” era marea întrebare, dar nu i se putea da un răspuns decât dacă stabileai mai întâi ce înseamnă progres în istorie, care e, adică, forța motrice care împinge evenimentele din punctul A în punctul B.

Și aici se întâmplă cel mai interesant lucru din povestea asta: începând cu Herder, istoricii germani renunță la ideea de progres moral și rațional în istorie, așa cum o înțeleseseră filozofii Luminilor. Pentru Herder, „orice perfecțiune umană este națională, seculară, și – privită mai îndeaproape – individuală.” Nu există progres istoric al omenirii, fiindcă nu există un punct absolut, deasupra tuturor valorilor, din care el să poată fi judecat ca progres. Fiecare societate evoluează conform propriilor legi, în direcția propriilor scopuri, pe care de altfel poate să nici nu și le asume conștient. Istoria este un proces irațional, va spune W. v. Humboldt. E haos. E imprevizibilă. Mereu apare și dispare, e „în flux”. Cum să te-aștepți să găsești o formulă unică pentru toată diversitatea asta?

Singura realitate istorică, aveau să creadă istoricii germani din școala critică, este istoria însăși, faptul. Leopold von Ranke, acum cel mai cunoscut dintre ei, deși nu întotdeauna pentru motivele potrivite, o spune așa:

Când filosoful se uită la istorie din perspectiva propriei discipline, el caută infinitul doar în progres, dezvoltare și totalitate. Istoricul, pe de altă parte, găsește un infinit în fiecare existență, un element etern divin în fiecare ființă […]. Din această cauză, istoricul înclină să se întoarcă spre individual. Pentru el contează interesul particular. […] El recunoaște o porțiune de adevăr chiar și în eroare.

La 1830, la universitatea din Berlin, existau deja două școli de istorie împărțite pe această falie. Unii, hegelienii, spuneau că istoria are totuși o evoluție rațională. Ceilalți, istoriștii, răspundeau că nu trebuie să ajungi la istorie încărcat de preconcepții teoretice, și că era mai important să dai atenție faptelor. Amândouă școlile credeau că istoria are sens, dar cei din urmă erau convinși, într-un fel, că sensul ei se află în istoria însăși și că ideea fundamentală din spatele marelui flux istoric nu putea fi cunoscută niciodată complet. „Numai Dumnezeu cunoaște istoria lumii”, scrie Ranke. Hegel credea că poate s-o cunoască el însuși.

Însă ideea că orice cultură e un tot organic care se dezvoltă conform propriilor legi avea câteva consecințe de care și Herder, care o va tempera în scrieri mai târzii, și noii istorici erau foarte conștienți. Ei se folosiseră totuși de ea ca să arate, cum credea și Burke, că nu poți să iei instituții politice dintr-o țară și să le transferi fără probleme în alta. Cum societățile nu evoluează rațional și egal, astfel de transplanturi sunt inutile. Dacă state diferite dezvoltă sisteme de guvernământ diferite, fac asta pentru că așa e în natura lor.

Desigur, ideea relativistă de mai sus era greu de împăcat cu faptul că acești istorici înțelegeau totuși avantajele unui sistem de guvernământ liberal, de pildă, pentru care mulți dintre ei vor pleda pe parcursul secolului XIX. Mai mult, toți descopereau cu stupoare că într-o aceeași societate există idei divergente despre cum trebuia condus un stat și că adesea se băteau cap în cap. Care dintre ele era mai aproape de „adevărata natură” a acelei societăți?

Întrebările de genul ăsta au obsedat istoriografia germană a secolului al XIX-lea, deși Iggers arată că mulți istorici nu vor să renunțe la înțelegerea amorală a trecutului și că ideea statului național cu destin propriu o să revină într-un fel sau altul la toți marii istorici, până la Mommsen și Meinecke, așa cum și scepticismul împotriva metodelor naturaliste în umanioare avea să revină (cel mai faimos la Dilthey). Însă tensiunea dintre relativismul implicit în poziția asta și credința că istoricul poate să cunoască totuși lumea în mod rațional, prin observație, urma să-i obsedeze la fel de mult, iar Dilthey, spre sfârșitul vieții, avea să se declare învins în fața acestui paradox.

Iggers a scris cartea în ’68. E foarte interesantă și la obiect, pentru cine e interesat de filozofia istoriei. Autorul ei a murit acum trei ani, la sfârșitul lui 2017, în SUA, după ce fugise cu familia, mic fiind, din Germania interbelică, cu câteva zile înainte de Kristallnacht.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s