Universitățile în Evul Mediu

Multă vreme s-a știut despre universitățile medievale doar ce credeau despre ele universitarii moderni, așa cum și despre perioada scolastică s-a știut multă vreme doar ce crezuseră primii umaniști. Înființarea universității din Berlin a venit după lungi decenii de revoltă împotriva vechilor universități germane, care erau respinse de reformatori ca fiind „gotice”, adică medievale. La 1830, cele două mari (dar de fapt atunci destul de mici) universități engleze, încă mai respectau cutume consemnate la 1200. Pentru reformatorii educației moderne, tradiția medievală a universității europene era mai degrabă un obstacol în calea cunoașterii și, cum universitățile acestea aveau în urma lor și o îndelungată istorie de obediență în fața autorităților statale și ecleziastice, în ele s-a văzut nu de puține ori și un obstacol în calea libertății. Revoluționarii francezi le-au închis cu totul, tocmai pentru că erau asociate cu Vechiul Regim – deși Sorbona pe care-au închis-o la sfârșitul secolului XVIII nu mai avea mare lucru în comun cu prima universitate din Paris.

Primele universități europene au fost Paris și Bologna, formate cel mai probabil în jurul unor școli deja în funcțiune, care și-au câștigat de-a lungul secolului al XIII-lea și dreptul la existență corporativă. Le-a fost greu medieviștilor să explice de ce aceste forme complet novatoare de educație au apărut chiar atunci, deși pentru ele nu exista un precedent exact în Antichitate. William Clark, un bun istoric al universității, glumește că „titlurile academice, cu ritualurile și simbolurile lor bizare, n-ar fi putut fi concepute decât de către barbarii care-au pus gargui pe catedrale: goții.” Verger arată cum universitățile apar totuși pe fundalul primei Renașteri europene din secolul XII (numită așa de Haskins), în timpul căreia apăruseră în Europa meridională mai multe centre de traducere ale manuscriselor arabe, în Sicilia, Veneția și, cel mai important, la Toledo, aducând astfel în Europa, prin intermediari, operele antichității grecești și, cel mai important, pe Aristotel.

Parisul și Bologna erau diferite în moduri interesante, care aveau să determine evoluția ulterioară a învățământului superior în sudul și nordul Europei. Universitatea din Paris era mult mai teologală și acolo șefia corporativă revenea profesorilor. În Bologna, universitatea era tocmai corpul studenților, care puteau să-și aleagă profesorii și care nu de puține ori s-au folosit de numărul lor mare, amenințând orașele (care profitau de pe urma lor, mai ales că mulți erau bogați) cu greve studențești. În primele lor secole de existență, universitățile au fost instituții surprinzător de democrate, reușind să profite de tensiunile politice dintre monarhie, curie papală și cler local, ca să-și negocieze un grad de autonomie pe care, începând cu secolul al XV-lea, aveau să o piardă treptat.

Inițial, în ele se studiau nu foarte multe lucruri, dar plecând de la această bază redusă de cărți și texte, heterodoxia permisă în privința lor era și ea surprinzătoare (mai ales în facultățile de arte și drept, medicina s-a mișcat mai încet). Metodele pedagogice erau „lectio” și „disputatio”, prima mai degrabă profesorală și pe care o știm în formele ei decadente, de la sfârșitul Evului Mediu, cu un profesor care face lungi analize textuale ale unor opere care au fost deja răsinterpretate de secole și din care, prin hățișul de exegeze, nu mai poți scoate nimic productiv. E plină istoria secolelor ulterioare de profesori care-și petrec decenii la catedră discutând o singură carte veterotestamentară. Istoricii primelor universități știu însă, și Verger o arată convingător, că disputatio era, în secolele dintâi, un exercițiu intelectual valoros, în care chiar se dezbăteau, la obiect, și cu atenție pentru nuanțe, probleme filozofice dificile. (Toma din Aquino a organizat 518 astfel de dezbateri în cele două șederi la Paris). Fenomenul disputei avea să supraviețuiască în Europa până la sfârșitul secolului XVIII – deși există multe anecdote de-atunci care arată că ea devenise o formalitate, odată cu apariția examenelor scrise, și din pricina faptului că mulți studenți nu mai puteau lega două vorbe în latină. Dar inițial, acest gen de cultură a dezbaterii i-a făcut pe unii cercetători ai umanismului renascentist să spună că „disputa” încuraja de fapt un antrenament al minții mai original decât munca exegetică puțin acerebrată pe texte clasice, care a fost invenția umanismului.

Universitățile medievale dădeau dovadă de această efervescență intelectuală aproape în ciuda realității lor materiale. Nu aveau sedii, de multe ori nici bani – cursurile și disputele se țineau în mănăstiri, hambare, case închiriate, cu studenți așezați în jurul maestrului pe baloți de paie, fără biblioteci, într-o perioadă în care copierea unei cărți putea să dureze și un an. De-a lungul timpului, studenții și profesorii au știut să-și negocieze privilegii mult mai consistente, dar e ceva pur în apariția acestor asociații medievale ale învățaților, veniți din toate părțile Europei, ca să asculte profesori care nu puteau să atragă decât prin prestigiul lor intelectual.

Secolele XIV și XV o să transforme universitățile în organizații cu amprentă materială și administrativă serioase, în buna tradiție europeană a instituțiilor care încep din pasiune și continuă din interes. (Așa se întâmplă de altfel cu toate instituțiile intelectuale moderne, ca academiile, care nu sunt originar decât adunări neoficiale de învățați, pentru ca apoi să primească o parafă regală, sedii, stipendii și să înceapă să creadă că sunt răspunzătoare de mersul culturii naționale în genere ori de sănătatea spirituală a neamului, iluzie de care cred că nici Academia Română n-a fost ferită în inegala ei existență.)

Tot în aceste două secole apare o generație nouă de universități, înființate de principi și regi, care începuseră să înțeleagă avantajele unei birocrații educate. Paulsen le zice „instrumente ale dominării” – și pe bună dreptate, căci noile universități au ca scop mai puțin încurajarea discuției filosofice, cât asigurarea unui rezervor continuu din care potentații locali și centrali puteau să-și aleagă agenții puterii lor. La sfârșitul acestei perioade, vechea universitate corporativă nu mai exista, universitățile nu se mai bucurau de autonomie și aveau să continue în forma aceasta aservită până la Humboldt și la universitatea modernă de cercetare.

Cred că e prima carte care se publică la noi dintr-un câmp de cercetare pe care cultura română îl cunoaște prea puțin, preocupată cum e adesea de o istorie intelectuală abstractă, pe n-o cercetează în bazele ei instituționale. Era nevoie de ea – e o foarte bună introducere. De când a fost scrisă, cercetarea asupra istoriei universitare a luat un avânt considerabil, nu doar în Franța. Mai ales universitățile modernității timpurii sunt foarte bine cercetate, iar pe lângă studiile sau colecțiile de studii monumentale (ca A History of the University in Europe, editată de Walter Rüegg sau History of Universities, de Feingold), au apărut zeci, dacă nu sute de monografii dedicate multor universități în parte. Unele dintre studiile importante datează încă de la sfârșitul secolului XIX (ca Rashdall Hastings) și încă sunt citibile, fiind cercetări care rămân în picioare. În România, cele câteva monografii care există pentru Iași și București sunt adesea slabe, unele aproape ilizibile. Istoria vechilor școli domnești, atât de importantă pentru începutul educației moderne românești, e în comă și încă recurge la lucrări din anii ’60, care – când nu sunt naive – trebuie citite cu scepticism. Există o revistă, Historia Universitatis Iassiensis, în care de zece ani încoace apar studii foarte utile despre istoria învățământului românesc, și care promite să scoată câmpul din somnul lui.

E drept că lipsa de interes pentru istoria veche a universității la români se datorează poate și faptului că România n-a avut unele până foarte târziu. Istoria universităților medievale nu poate fi legată în niciun fel de o realitate locală – universitățile românești au fost prin excelență moderne, modele franceze grefate pe realitatea locului, într-o țară care la început nici nu părea să fi avut nevoie de ele.

Jacques Verger, Universitățile în Evul Mediu, traducere de Simona Ilieș, Polirom, Iași, 2019.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s