Idei pentru o mai bună normare a sexualității altora

Nu înțeleg care sunt motivele pentru care unora le pasă atât de tare ce fel de comportament sexual au alte persoane de care adesea îi leagă numai faptul că vorbesc aceeași limbă sau că votează în aceeași țară, și de multe ori poate nici atât. Deși se pot gândi rezonabil la multe lucruri, arătându-se toleranți sau lipsiți de prejudecăți, ori chiar ireproșabil de corecți într-un subiect, de îndată ce se face tranziția spre tema homosexualității, majorități covârșitoare de oameni devin parcă fanatizate și sfârșesc într-un blocaj mental în care nuanțele discuției se pierd în inflexibilitatea rece cu care oricine e anti-gay se preface că te ascultă, deși simți pe undeva că ascultarea asta e un fel de simulacru menit să păstreze măcar aparența politeții, dar că, în fapt, l-ai pierdut ca interlocutor încă de când ai spus că homosexualii au dreptul să stea în aceeași casă.

În România, această discuție despre drepturi civile egale și despre acceptare pare într-adevăr venită înainte de vreme, căci aici încă nu se admite nici măcar că discuția ar putea duce la un compromis, de orice natură ar fi el, pentru că deocamdată până și posibilitatea unor concesii pare să fie exclusă. Munca preliminară de convingere – care în Occident se face din anii ‘60 încoace, cu revolte și conflicte politice care au propria lor istorie, deja muzeificată – abia a început aici și, cum era de așteptat, și-a găsit deja opozanții care au de partea lor nu atât argumentele, cât avantajul unor certitudini demografice specifice. E greu de spus că e vina cuiva în toată această discuție puțin panicardă, dar nici situația nu e atât de lipsită de speranță pe cât pare. E greu de dat vina, pentru că în cazul nostru ai acuza aproape întreaga populație – pe care, chiar dacă ai face greșeala cea mai răspândită și-ai numi-o proastă sau barbară, ar fi deopotrivă o eroare strategică și-o nedreptate s-o antagonizezi în felul ăsta, încercând să obții de la ea prin rușine și cenzură ceea ce n-ai putut obține prin persuasiune.

Începusem să scriu acest text despre interesul puțin bigot al românilor pentru ortodoxie sexuală amuzându-mă cu ce se spune pe blogurile și site-urile din România împotriva homosexualității, lucruri atât de neîntemeiate și care, pretins argumentative, sunt alimentate într-un mod atât de evident de homofobie că nici nu merită discutate. Deși poate n-ar fi lipsit de sens ca tot ceea ce pretind acești oameni să fie luat odată la bani mărunți și să se arate cât de periculos poate să fie să sugerezi așa cum mulți o fac, inclusiv pe blogurile unor ziare centrale, că homosexualitatea poate fi „vindecată”, că este un păcat împotriva firii, că predispune la boli mintale din cele mai grave, fiind ea însăși una, ori să pretinzi că nu este nici mai mult, nici mai puțin decât un atac asupra stabilității și unității sociale.

Atunci când cineva leagă însăși soarta țării („continuitatea poporului român”) de posibilitatea unor uniuni civile ai căror membri ar avea, în loc de tradiționala pereche penis+vagin, două penisuri sau două vagine, ăsta e semn destul de limpede că argumentul lor nu face nici cât o ceapă degerată, pentru că e excesiv raportat la obiect și, ca atare, ilogic.

Este echivalentul retoric al lui „dacă mâncați cu lingura în mâna stângă, universul o să vă urască și nu veți mai ajunge în Rai”, legând magic o situație locală (sexul unui bărbat cu alt bărbat) de o consecință universală (soarta țării). De fapt, motivul pentru care acest refuz aproape instinctiv al românilor când vine vorba de homosexualitate mi se pare atât de greu de înțeles este că are tot iraționalul unei superstiții. Dar cred că majoritatea n-au făcut încă nici măcar acest prim pas argumentativ prin care să încerce să justifice de ce NU sunt de acord, așa cum mi se pare c-ar fi puțini cei care o justifică invocând scrisorile paulinice sau precedente veterotestamentare – lor nu le place și gata, inflexibili fără să știe de unde le vine exact această aversiune.

Dar toate credințele astea despre homosexualitate par convingeri de nestrămutat tocmai pentru că n-au fost niciodată expuse unui examen public ori unei discuții de felul celei care abia a început să se poarte la noi odată cu referendumul din 2018, și care o să se mai poarte multă vreme. Aș spune chiar că o discuție publică aproape covârșitor negativă este mai bună decât lipsa unei discuții de orice fel, pentru că deocamdată încă n-am reușit să transformăm problema (ne)acceptării homosexualității în subiect, iar coalițiile pentru familie ajută fără să știe la răspândirea știrii că există și alte reacții posibile la vestea că vecinului de scară îi plac bărbații, reacții care sunt ceva mai temperate decât a-l exclude și a-l acuza că răpește șansa la viitor a unor întregi generații.

Dacă, din ce se spune pe net despre homosexuali de către cei care nu-i plac, elimini ura curată și irațională (homosexualii ne fură copiii, duc societatea la pieire, huo), cu care nu se poate discuta, cei care oferă argumente spun două lucruri: fie că homosexualitatea e o boală care poate fi vindecată sau măcar care nu trebuie încurajată, fie că e o modă.

Dacă spunem, de dragul discuției, că e o boală, atunci problema homosexualității mi se pare una destul de simplă: fie homosexualitatea NU ESTE o boală, și-atunci acceptăm că este o variație demografică firească a comportamentului sexual și nu „o deviație”, fie ESTE o boală, și-atunci devine complet de neînțeles toată opoziția încăpățânată pe care unii o desfășoară împotriva ei. Protestăm împotriva unei boli? Și mai ales, ce spune despre noi dacă tratăm bolnavii societății în acest fel? Deși trebuie să recunoașteți că dacă ESTE o boală, este una foarte neobișnuită, dat fiind că singurul ei simptom recognoscibil e că vrem să facem sex cu oameni de același sex ca al nostru.

Acestea sunt, din câte pricep, datele de bază ale dilemei. Cei care pleacă de la premisa că homosexualitatea este o afecțiune trebuie s-o dovedească – din nefericire pentru ei, fiindcă e greu de dovedit, căci ce se întâmplă aici adesea nu este că ei recunosc în cel (pretins) afectat simptomele afecțiunii propriu-zise, cât recunosc în ei înșiși simptomele dezgustului față de homosexuali. Dacă ceva este o boală, ea trebuie să-l afecteze mai întâi pe suferind – dar ce spun des oponenții homosexualității este că tocmai alți membri ai societății sunt afectați de o boală de care ei înșiși nu suferă.

De unde deducem că nimeni care s-a gândit bine la problema asta nu crede că homosexualitatea e într-adevăr o boală și că opoziția e irațională.

Așadar rămâne cea de-a doua opțiune: și anume că oponenții homosexualității, cum sunt cei din Coaliția pentru familie, cred că homosexualitatea nu este nici o boală, nici o pornire firească, ci o modă. Adică un lucru la care poți să aderi, un comportament care poate fi educat și care poate fi, așadar, și descurajat. Căci aceasta este singura credință cu care mai rămân, în absența tuturor celorlalte. Și acesta e – la prima vedere – un argument interesant, măcar prin aceea că poate fi discutat cu probe și că te poți întreba dacă, votând pentru căsătoria cuplurilor homosexuale sau pentru o formă de parteneriat civil, distrugi ceva din fibra societății tradiționale.

Părerea mea este că nu distrugi nimic – și din fericire probele istorice sunt de partea progresiștilor; există multe precedente istorice în care comunități infinit mai tradiționale ca a noastră s-au arătat tolerante față de anumite forme de expresie sexuală, fără ca asta să le fi distrus în vreun fel.

Dar ar fi o greșeală să te apuci să arăți cum nici în Grecia, nici în Roma, nici în Florența renascentistă acceptarea publică a homosexualității n-a dus la prăbușirea socială așteptată – fiindcă intri într-un joc istorist ca să dovedești ce poate fi dovedit și fără să împarți firul în patru, invocând arhive întregi de cazuistică socială.

În primul rând, dacă spui că e un comportament electiv, trebuie să arăți că orientarea sexuală chiar este o chestiune de alegere, un soi de preferință perfidă, în care cel care se răzgândește în privința lucurilor de care e atras e iresponsabil, neînțelegând cum exemplul său contaminează pe alții și duce astfel la destabilizarea societății, punând capăt ciclului reproductiv. Asta e imposibil de dovedit, pentru simplul motiv că nu e adevărat, cum recunoaște oricine a trecut prin adolescență și are intuiții cât de simple în privința atracției sexuale, care nu-și schimbă obiectul după cum bate vântul.

În al doilea rând, indiferent dacă ea este o chestiune de alegere sau nu, acceptarea publică a homosexualității, prin conferirea de drepturi cuplurilor de homosexuali, nu poate să distrugă o societate fiindcă, așa cum am spus deja, nu există nicio legătură logică între bunul mers al patriei și ce se întâmplă în dormitoarele ei. Orice legătură stabilită aici e fantasmatică – și nici nu e de mirare, având în vedere că mare parte din rezistența împotriva acestor drepturi este de origine religioasă.

Tocmai de-aceea trebuie investigat bine instinctul tradiționaliștilor europeni și din împrejurimi de a se opune cu convingere legăturilor homosexuale – căci dintre lucrurile care o să le transforme bisericile din instituții tradiționale în culte intolerante în viitor, acesta este poate cel mai important.

Istoria nu dă înapoi în problema asta și, în încăpățânarea lor, biserica răsăriteană și cea catolică nu vor admite niciodată că o uniune între persoane de același sex poate să fie legitimă. Însă ca de multe ori în secolul trecut, odată ce tăvălugul emancipării legislative pentru minorități a pornit, el nu se mai oprește doar pentru că i se opun conservatorii religioși.

Poate că opoziția religioșilor în această problemă pare din interior în primul rând una teologală, și ca atare de principiu, și e adevărat că afectează doctrine centrale – dar în afara bisericii ea a devenit în primul rând o problemă politică și de drepturi, și nu metafizică. Iar de trei sute de ani încoace biserica europeană pierde, cu toată autoritatea ei spirituală, toate bătăliile politice, în care se angajează aproape de fiecare dată de partea lor conservatoare și retrogradă.

Desigur, poziția conservatoare aici poate să pară îndreptățită dacă ne gândim că, cu un ochi îndreptat asupra eternității și cu altul asupra a două milenii de istorie și exercițiu spiritual, biserica nu vorbește niciodată pur și simplu dintr-un calcul politic. Trebuie să înțelegem că mare parte din faptul că refuză să accepte relațiile homosexuale ca relații legitime nu se datorează faptului că nu vrea, ci aceluia că nu poate. Ea rămâne fundamental o instituție a credinței și asta face situația în care se găsește cu atât mai greu de schimbat – și eșecul ei viitor cu atât mai sigur.

Când ortodocșii spun deci că este dreptul lor să creadă aceste lucruri (și anume că homosexualii sunt „defecți” într-un fel sau altul), au dreptate și nimeni nu îl ia. Dar trebuie amintit de fiecare dată că acesta este dreptul lor de a fi în eroare – și ca atare un privilegiu legislativ puțin ridicol. Ce cer cei care se opun legiferării pro-gay este tocmai libertatea de a respinge (și câteodată de a urî) fără motiv. În următoarele decenii, elitele intelectuale și politice ale țării vor trebui să meargă atât de mult în direcția toleranței și elitele religioase atât de mult în direcția intoleranței, că falia dintre ele o să fie considerabilă, cu atât mai mult cu cât direcția toleranței este singura rațională.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s