Doctoratul de trei ani e un mit

Doctoratul de trei ani în orice disciplină umanistă e imposibil. Cine-a crezut că se poate face a confundat poate umanioarele cu științele, în care încă mai poți (dar oare?) fi martor la salturi de înțelegere bruște, printr-o descoperire neașteptată ori printr-un efort aplicat și comun asupra unei probleme de nișă. În umanioare nu există nici descoperiri, nici rezolvări matematice – există cel mult clarificări, amânări inteligente sau, dacă ești postmodernist francez, puncte de vedere inventate cu ingeniozitate, pe piedestalul cărora inventatorul lor se urcă pentru a declara că lumea poate fi înțeleasă în noi feluri prin lupa noii sale invenții.

Mă tem însă că birocrații din spatele sistemului Bologna au vrut, impunând acest calendar academic țărilor Europei, nu atât să încurajeze celeritatea umanioarelor – în mod tradițional animale cu metabolism lent, ca mamiferele care se hrănesc doar cu un singur tip de frunze – , ci să se asigure că leneșii Europei nu rămân cu anii tocindu-și coatele prin sălile bibliotecilor și citind Kant, când ar putea la fel de bine, după ce-au muncit trei ani la o teză, să se angajeze la o multinațională pe un salariu peste medie, neavând voie să se ridice de pe scaun decât cinci minute pe oră, însă știind în inima lor că sunt membri diligenți și productivi ai societății.

Doctorandul umanist știe foarte bine însă că singurul fel în care poate scrie o teză de doctorat în trei ani e dacă-și bate joc de ea sau, în limbaj academic, dacă o fușărește. Să vă explic de ce. În primul an, literatul trebuie să ia parte la cursuri, unde i se cere să scrie lucrări, așa că-și pierde parte din timp muncind la lucruri care doar rar au de-a face cu obiectul cercetării lui, fiindcă profesorii care țin cursurile NU sunt în zona lui de interes și ca atare nici cursurile lor n-au tangențe cu ea. De fapt, universitatea se așteaptă ca studentul să-și poată schimba tema în primul an, fiindcă la sfârșitul primului an sau la începutul celui de-al doilea există o întâlnire de reconfirmare a tezei cu o comisie a școlii doctorale. Dacă studentul și-o schimbă, atunci mai are doar doi ani pentru ea. Dacă vrea să și-o și susțină în acești doi ani, trebuie să citească pentru ea și să și-o scrie într-un an jumate.

Bine, veți spune, dar ce face leneșul în primul an? În primul rând, scrie referate și, mai nou, participă la seminare de etică academică. În al doilea rând, citește și adună bibliografie și cu cât citește mai mult cu atât adună mai mult. În al treilea rând, citește multe lucruri de care nu are nevoie, fiindcă la începutul oricărei cercetări de obicei n-ai făcut decât să-ți pui întrebări care ți-au indicat direcții vagi de lectură, pe care nu le poți restrânge decât citind lucruri de care, în ultimă instanță, n-o să ai nevoie. Cred că 50% dintre lucrurile citite în primul an de cercetare nu vor fi folosite nici măcar în neînsemnate note de subsol; însă ele nu sunt lecturi inutile, pentru simplul motiv că nu poți scrie cu adevărat profesionist despre un subiect fără să-i înțelegi ori contextul, ori consecințele mai largi ale ideilor pe care le-a iscat, până nu știi literatura.

E greu de supraestimat cantitatea de lectură pe care trebuie s-o întreprindă un umanist ca să ajungă la o înțelegere cât de clară a întrebărilor de la care a început, căci ea nu se poate rezuma strict la textele de analizat: ce citești în jurul temei e la fel de voluminos ca ce citești despre ea, și de fapt există teme despre care s-au scris doar trei cărți și atunci trebuie să construiești singur, din o sută de alte surse, teoria și discursul cu care să te apropii de ele. Luată în serios, chiar și dacă e o lucrare plicticoasă de tipul „viața și opera”, de orice teză doctorală trebuie să ți se facă la un moment dat silă, pentru că ai citit prea mult pentru ea și nu mai poți, pentru că te-ai gândit prea mult la ea și nu mai vrei, sau pentru că vrei să o faci într-un fel sau altul temeinică și te-ai plictisit de moarte, ori – cum se întâmplă des – pentru că ți-ai dat seama, studiind-o, că de fapt nu te interesează atât de mult pe cât credeai, fiindcă e mai searbădă ca tine când ai crezut că ești interesat de ea.

Acest lucru, cu toate armoniile lui afective, e imposibil în trei ani.

Dacă vrei să susții teza în acei trei ani, atunci marele calcul birocratic îți mai ia șase luni din ei, pe care-i pierzi cu presusținere, susțineri și administrative.

Și e, prin urmare, cu atât mai imposibil în doi ani și jumătate.

Chiar și presupunând că intri în doctorat cu o idee destul de bună despre ce-ai vrea să faci și să citești și dacă n-ai norocul să te pomenești pe la jumătatea drumului că ce-ai crezut că cercetezi se transformă într-un monstru cu șapte capete, care cresc din trunchiuri despre care n-aveai de unde să știi că există, atunci îți trebuie măcar doi ani pentru lectură. Sunt sigur că sunt mulți doctoranzi români care fac chiar asta: citesc doi ani cât pot, apoi scriu în câteva luni două sute de pagini grăbite, ca să aibă ce să prezinte ca să-și ia titlul și să-și zică doctori, fiindcă tezele alea n-o să vadă niciodată lumina zilei.

Asta lăsând la o parte alt lucru care nu se spune suficient de des în discuțiile despre calitatea precară a doctoratelor românești: și anume că majoritatea doctoranzilor lucrează programe normale, de opt ore pe zi; dacă realitățile pe care le-am enumerat mai sus nu omoară șansa de a reuși să scrii un doctorat decent, cea a muncii o îngroapă cu totul și-i cântă prohodul. Orice teză scrisă în trei ani în care doctorandul muncește este o teză de concediu și weekend și de cele mai multe ori nu va avea nicio valoare, dacă valoare înseamnă să vezi ceva nou în obiectul de interes. Cel mai des va fi o regurgitație a literaturii critice.

Doctoratul, mai ales în umanioare, ar fi trebuit să rămână ca pe vremuri, de șapte ani. Dacă cineva îl termină mai repede, foarte bine, primește un cum laude pentru diligență și își poate spune doctor știind că e lider al generației sale; deși inflația de titluri luate pe nedrept în ultimele două decenii a făcut ca asta să nu mai însemne mare lucru, ceea ce – poate paradoxal – e bine, pentru că în cazurile în care cineva chiar vrea să facă o cercetare decentă, măcar știm că nu mai e împins de la spate de vanitatea mereu puțin cam goală a titlului academic.

Firește că universitatea e îngrijorată că mulți nu-și termină doctoratele și trimite emailuri cu articole de regulament intern, în care amenință cu exmatricularea, ca să încurajeze pe cei mai lenți dintre noi să apăsăm pedala. Din păcate, pedală de accelerație nu există în studiul literar, ale cărui avansuri depind de un tip de înțelegere ce nu poate fi întotdeauna grăbită și de un tip de cercetare care nu poate fi făcută decât într-un singur fel, singurul fel care există pentru umanioare: citind cât mai mult și lămurindu-te pe parcurs.

2 comentarii

  1. Adevarat, din pacate, l-am distribuit si eu pe mail. Eu am prins doctoratul de 5 ani la ff. Nu stiu daca a fost mai bine.

    Apreciază

Lasă un răspuns la ADRIAN GAINA ROMILA Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s