Dumnezeu și rușii

Multe lucruri au fost scrise în literatura rusă despre Dumnezeu de cartofori, pușcăriași și adulteri. Le-au scris pentru că erau ei înșiși interesați de iertare și divin, dar de îndată ce afli mai multe despre viețile lor, începi să bănuiești că mulți au ajuns la religie cu aceeași patimă cu care, până în 40 de ani, fuseseră atrași de păcat. În orice caz, filonul ăsta creștin în literatura rusă a dat, de la Gogol la Bulgakov, una dintre cele mai mari tradiții literare din istorie și a dat-o nu atât prin faptul că realiștii ruși au știut cum să aducă creștinismul în literatură, ci pentru că literatura lor a reușit să pună vechile întrebări religioase în feluri noi – pentru că au adus, dacă vreți, literatura la creștinism. Deși am tot auzit în ultimii cinci ani că Laur e o capodoperă, și coperta a patra nu pierde ocazia s-o sublinieze din nou în felul acela prea convenabil în care au ajuns coperțile cărților s-o facă, cartea nu mi se pare că intră în categoria asta și nici c-ar fi ieșită din comun valoric – deși în cele din urmă se dovedește a nu fi deloc lipsită de virtuți.

E scrisă în stilul lapidar (dar aici fals primitiv) al vechilor hagiografii, care spun pe scurt povestea oamenilor din calendar, însă Vodolazkin știe cum să facă monotonul hagiografic mai viu prin tot felul de inserții inteligente. La început crezi că o să citești altă carte creștină din Rusia, unde problemele astea au fost răstignite prea des – una despre păcatul răscumpărat și marea mortificare fizică și psihologică prin care trece eroul până la iertare. Și Laur rămâne în principal despre asta: în Rusia medievală și profund pravoslavnică a Evului Mediu, un tânăr ieșit din comun, atins de divinitate și competent vindecător, își omoară din ignoranță și poate rușine iubita pe care o lăsase însărcinată și pornește într-o mare călătorie spirituală, dublată de una geografică, ca să-și răscumpere păcatele.

Cel mai des, pactul hagiografiilor pare să se păstreze. Poveștile despre sfinți sunt aproape întotdeauna retrospective, un efort narativ apologetic scris fie de cei care vor să arate că eroii lor într-adevăr au fost sfinți, fie de cei care știu deja că au fost și vor să le propage evanghelia. Știm deja ce găsim în poveștile sfințeniei încă dinainte să le citim, spre deosebire de operele biografismului antic sau renascentist care, deși se hrănesc din rezerve similare de preeminență morală, nu lasă regulile genului să le dicteze conținutul. Într-un fel, cine se așază să scrie despre sfinți are deja cartea scrisă.

Este esențial pentru orice hagiografie să aducă în față suferințele celui care este sfânt sau care aspiră să ducă o viață sfântă. Sfântul trebuie să fie persecutat și, la rigoare, să se persecute el însuși, pentru a respecta dubla tradiție a martiriului de început și a disprețului pentru corp și sine. Durerea pe care o caută creștinii și pe care cei mai fanatici dintre ei au învățat să și-o administreze în doze pe care le credeau terapeutice are dublă funcție: întâi că ține pe cel supus ei departe de ispită; există un faimos episod în viața sfântului Benedict, în care bărbatul se aruncă în mărăcini și urzici pentru a se împotrivi unui gând erotic. În al doilea rând, genul ăsta de durere te aduce mai aproape de o înțelegere completă a lui Hristos. Patimile par să fie cu atât mai nobile cu cât sunt autoprovocate, dar nu trebuie să fie astfel, iar uneori nu trebuie să fie nici măcar fizice: orice suferință te învecinează cu divinitatea, orice bucurie te apropie de lume.

Laur are toate aceste elemente (fuga de bucurie, disprețul pentru corp, martiriu) – dar e ciudată în feluri interesante. În primul rând personajele vorbesc straniu – din când în când un monah de secol XIX spune „traumele suferindului sunt puțin compatibile cu viața”, vorbind ca un terapeut de secol XX. Alteori autorul face observații istorice despre perioadă, care sunt mereu ușor ironice. La un moment dat, o mulțime de țărani ruși analfabeți și superstițioși, temându-se de sfârșitul veacurilor, spun:

Dar atunci se pune întrebarea când e sfârșitul lumii. Pentru noi, iertată să ne fie franchețea, este important atât sub raportul planificării muncii, cât și în sensul mântuirii sufletelor. Ne-am adresat nu o dată mânăstirii pentru precizări, dar nu am primit un răspuns univoc. (p. 276)

Toate acestea introduc distanțe ironice între autor și poveste pe de-o parte și personaje și propriul lor context pe de alta. Fac totul mai straniu și mai neașteptat și mult mai puțin plictisitor. La fel, inserțiile stilistice sunt dublate de tot felul de povești cusute în narațiunea mai mare a redempțiunii: pentru că sfinții sunt în genere și profeți, cei din carte prevăd tot felul de povești disparate care au sau n-au legătura cu povestea lor: incendii, molime, ciudate vieți personale care se întind pe vreo cinci secole; le prevăd, pentru că trăiesc cu o parte a minții lor într-o lume fără timp, în care toate evenimentele disparate ale istoriei se reunesc în divin, unde sunt unul și același lucru. Așa începe să aibă mai mult sens și subtitlul de „roman neistoric” și aici, mai mult ca-n orice altă parte, mi se pare că Vodolazkin vine de undeva din Marquez, putând să facă să coexiste realități disparate și incongruente. Tot prin teoria asta a timpului care nu există începe să se înțeleagă mai bine și de ce creștini din secolul XV vorbesc dintr-odată ca niște birocrați sovietici. La un moment dat, un personaj central al cărții, prieten de drum al eroului principal, Arseni, și la fel de sfânt ca el, îi spune:

Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aș putea ști eu viitorul de vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conștiința omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închiși în timp din cauza slăbiciunii noastre. (p. 207)

Toate astea sunt foarte interesante, și – dincolo de idei – cartea reușește din când în când să dea emoție unor episoade mici de viață. Cu teoria ei a timpului, mi-a adus aminte de Arrival – cred că filmul o să vă ajute să înțelegeți mai bine cartea, dacă n-ați citit-o. În stil, de hagiografii, dar de hagiografii moderne, ca Așa grăit-a Zarathustra, și ea o poveste despre autodepășire în patru părți.

Altfel, a fost o carte puțin monotonă și pe alocuri obositoare, abuzând inteligent, dar totuși abuzând de o spiritualitate care poate uneori să mimeze prea bine profunzimea, fără să fie astfel. Are Susan Sontag în Împotriva interpretării ideea inspirată că poate „singurul fel în care poți spune cât de vie este o anumită formă de artă, este prin latitudinea pe care ți-o oferă ca să faci greșeli în ea, reușind totuși să rămână bună [în ciuda lor]”. Cred că Laur e bună în felul ăsta.

Vodolazkin, Evgheni, Laur, traducere de Adriana Liciu, Humanitas, București, 2017

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s