Gen, sex și universitate

Instituțional, cercetările despre sexualitate, psihologice sau culturale, sunt foarte noi în termeni istorici, lucru care se vede în marea lor diversitate, în mulțimea școlilor de gândire din ultimii o sută de ani, în confruntările nesfârșite din interiorul domeniilor însele și, nu de puține ori, în rezistența societății față de ele. Foarte puține se știau despre sex în termeni științifici până acum o sută, o sută douăzeci de ani, când doctorii de familie aveau încă în cabinetele lor private manechine ale corpului feminin, pe care rugau pacientele să indice cu mâna unde le doare, fiindcă era impudic să le ceară să se dezbrace. Nu poți supraestima ce obstacol a fost pudoarea în fața avansului medicinei ca știință. Foarte puține se știau despre sex în termeni științifici până acum o sută de ani, iar în ultimul secol ne-am dat seama că și puținul care se știa era mai ales greșit și ca atare nu era știință în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ultimele decenii au lămurit în medicină și psihologie legăturile dintre biologie și sex până la un punct în care se poate spune cu mare precizie că dacă ești un posesor de vagin, asta te califică să-ți spui femeie, în umanioare înțelegerea istoriei sexualității și expresiilor culturale ale sexualității (fie că sunt înțelese ca discriminatorii sau nu) e în multe privințe la început și nu întotdeauna pentru că ar refuza să fie științifică.

Această înțelegere este rezumată de obicei astfel:

1. societatea patriarhală a impus și impune femeilor anumite roluri sociale, obligându-le la tot felul de forme de servitute, mai mult sau mai puțin subtile (înțelege mai mult sau mai puțin sistemice);

2. societatea heterosexuală discriminează împotriva minorităților sexuale, neacceptând aceste forme de sexualitate ca firești și restricționându-le existența publică (prin legi împotriva sodomiei, discriminare și tot așa).

E greu să te uiți în istorie și să nu vezi aceste forme de discriminare; deși ele sunt variabile, fiindcă nu toată lumea se comportă la fel peste tot, și deși există diferențe interesante în libertatea publică a femeilor în diferite culturi și discuția merită de obicei mai multe nuanțe, a existat întotdeauna, în judecata că femeile sunt destinate servilității casnice, o încăpățânare aproape universală – Mill credea că se bazează pe „apoteoza instinctului”, adică pe convingerea noastră că ceea ce simțim în cazul acesta este atât de cert și atât de central existenței noastre, că trebuie să fie la fel adevărat pe cât e de neschimbat (într-un eseu la noi încă puțin citit, „Subjugarea femeilor”). În rezumat, până mai ieri femeile au fost ținute la cratiță și homosexualii la zdup în multe părți ale Europei.

Punctele astea două vin din tradiția esențialistă a studiului sexualității; esențialistă, pentru că gânditorii din aceste școli de critică socială cred că există bărbați, femei și homosexuali, care au jucat anumite roluri în istorie. Ei nu pun la îndoială însăși definiția sexuală (adică biologică) a feminității și masculinității. Spun direct: există bărbați și ei au făcut rău femeilor în trecut, nu se poate mai simplu de-atât. Această tradiție se întâmplă de altfel să fie și tradiția cea mai îndelungată, căci pentru cine are răbdare să le citească, există tratate feministe mai vechi decât literatura română – una dintre cele mai interesante italience pe care le știu, Arcangela Tarabotti, scria împotriva „tiraniei paterne” încă de la 1600. Mary Wollstonecraft e contemporană cu Școala Ardeleană și mult mai interesantă decât toți la un loc, cu feminismul ei aproape teologic, construit pe ideea perfecțiunii divine și pe cea (și mai optimistă) a unei rațiuni universale.

E o tradiție esențialistă nu în sensul în care crede că femeile, fiind femei, se comportă doar într-un fel feminin, căci se înțelegea bine și la 1780 că există un anumit standard social artificial de feminitate la care toate femeile sunt rugate să adere fără să gândească. Mary Wollstonecraft deplângea că femeilor li se cerea desăvârșire doar în „virtuțile minore”, de pildă. Și că ele însele alegeau să se resemneze în fața „puterii arbitrare a frumuseții [proprii]”, încurajate întruna să fie docile, gentile etc. Dar nimeni din această tradiție n-a fost tentat, până prin anii ’60, și apoi cu Judith Butler, să spună că feminitatea nu este sexualizată, să spună că poți să fii femeie fără să ai vagin. A existat, la toate feministele clasice, până la Beauvoir și Germaine Greer, ideea că biologia este ceea ce determină în mod esențial feminitatea într-un fel sau altul, deși n-a fost multă vreme foarte clar științific ce anume (în afară de maternitate, menstruație etc.) este fundamental feminin și ce anume este învățat: încă de la Mary Wollstonecraft apare in nuce noțiunea că ceea ce credem că este originar feminin trebuie să fie, măcar parțial, educat (ceea ce Judith Butler numește „stilizare a corpului”).

Cealaltă tradiție, a lui Butler, este tradiția non-esențialistă, sau – cum îi place ei să-i spună – performativă. E de obicei caricaturizată astfel: există un sex biologic, dar el nu determină genul și orice încercare de a norma social genul este un act de violență, pentru că impune (în comportamentul „de gen”) ierarhii care exclud anumite comportamente ca fiind secundare sau derivate. Teoria își merită caricatura, dar nu cu totul. Originar, ea este de fapt o critică feministă a feminismului – Butler o numește „critică imanentă”, prin care voia să asigure că se formează în interiorul luptei pentru drepturi egale pentru femei și gay o zonă de toleranță și pentru specii de comportament sexual până atunci văzute ca ambigue (trans). Ce spune Butler este că aceste comportamente nu sunt ambigue decât văzute dinspre un centru, dar că în fapt nu există niciun centru și nicio esență a genului, care gen este produs prin comportamente repetate, zi de zi, de-a lungul unei vieți (care este, deci, definit prin performativitate).

Aceasta e înțelegerea non-esențialistă a sexualității și ea nu numai că s-a născut ca o formă de contestare a feminismului anilor ’80, dar a fost contestată puternic în interiorul feminismului însuși – feministelor din al doilea val li s-a părut că înțelegerea performativă a genului diluează conceptul de feminitate până când nu mai rămâne nimic din el și oricine poate să pretindă că e orice. Nu mai știu unde spune Greer că bărbații transsexuali sunt un soi de femei cu pașaport, adică false femei și că nu e de ajuns să urmezi tratamente hormonale ca să fii femeie – pentru că a fi femeie înseamnă a fi ceva anume, ceva ireductibil, care poate fi imitat eventual, dar nu impersonat până la identificare totală. Pentru Butler nu există identificare totală, pentru că nu există ceva ultim cu care să te poți identifica; iar pentru mulți din departamentele de queer studies a nega, de pildă, feminitatea unui bărbat care se pretinde femeie a ajuns să fie un act de violență, pentru că neagă în ultimă instanță ceea ce numai el/ea poate să știe că este, în intimitatea lui ireductibilă – lucru care, în extremele acestei teorii, a și avut consecința complet ridicolă, și pe care se găsesc mereu câțiva care pot s-o repete fără să tresară, că sexualitatea nu poate fi decât determinată fenomenal dinăuntru, prin experiența ei subiectivă.

Ironia face ca asta să fie o dezbatere care se poartă în inima feminismului contemporan și cu consecințe mai grave pentru viitorul teoretic al curentului ca atare decât pentru restul societății, unde nu e atât de influentă.

În afara departamentelor de gender studies, problema există și nu prea. Nu știu niciun gânditor serios, niciun om de știință și rareori am auzit vreun intelectual public care să creadă cu adevărat că genul nu este biologizabil. E greu de văzut, în starea de azi a științei, cum mai poate fi negată influența biologiei asupra dezvoltării sexuale și Butler însăși își alege cu mare atenție limbajul, pretextând că e mai interesată să se asigure că nu există intoleranțe neasumate în interiorul feminismului decât să facă vreun statement despre sex biologic în genere. Însă tradusă din limbajul sofisticat al teoriei franceze înapoi în limbajul muritorilor de rând, care nu sunt obișnuiți să vorbească în polisilabice, ce spune Judith Butler înseamnă exact asta: sexul e una, genul e alta și cele două nu se suprapun. De multe ori această absență prezumată a suprapunerii îi face pe criticii conservatorii ai acestei teorii și pe mulți oameni de bună credință să creadă că ce spune cu adevărat este că oricine poate să fie orice gen vrea, indiferent de condiția sa înnăscută (și uneori chiar asta spune).

Asta este consecința care sperie cel mai tare pe conservatorul european și motivul pentru care Senatul României vrea să interzică orice referire la identitatea de gen în școli. Politicienilor români le e teamă că ideologia identității de gen s-ar putea răspândi la nivel social și ar distruge fibra morală a societății, ei nefiind foarte departe mentalitar de clasa politică rusă, care încearcă să stârnească frica în populație, arătându-le videoclipuri dintr-o Rusie degenerată a viitorului, în care părinți homosexuali machiați strident vor vrea să-și îmbrace băieții în fustițe.

Senatorii care au propus legea se înșală în multe feluri – ei cred că teoria identității de gen este răspândită. Ea nu este. La noi, aproape că nu există și acolo unde se știe public despre ea, este prost înțeleasă ca fiind strict militantă. Teoria aceasta nu e contestată doar din interiorul câmpului însuși, ci din toate părțile spectrului politic și universitar și adesea pe bună dreptate, pentru că multe dintre supozițiile ei cedează în fața dovezilor. Mainstreamul în medicină, biologie, științe și chiar și în feminism este convingerea că genul și sexul sunt, în proporții covârșitoare, unul și același lucru. Cercetarea în privința bazelor biologice ale identității de gen este abia la început, motiv pentru care e și foarte greu să ai cifre exacte în privința procentelor de trans în populație (oricum, sunt foarte rari, nu știu de unde a scos ACCEPT cifra de 120 mii pt. România), dar cel mai mare studiu se face acum în Europa (vezi aici), urmărind mii de persoane la mai multe clinici; este un studiu făcut după canoanele cercetării clinice, gândit de un endocrinolog, și nu un exercițiu filozofic despre posibilitatea alegerii orientării sexuale.

Toate cercetările acestea sunt încă la început și prost înțelese. Așa se face că a întrerupe cercetarea universitară, fie și pe cea strict culturală, în zona sexualității, nu este doar o ingerință aiuritoare în dreptul universității și ca atare al comunității intelectuale românești (unde oricum discuția de idei este cvasiabsentă) de a-și decide propriile interese, dar vine și dintr-o proastă înțelegere a ceea ce se întâmplă în departamentele de studii de gen în genere, unde cele mai bune lucruri care s-au scris n-au fost broșuri politice despre cum să obții drepturi pentru persoanele trans, ci istorii ale modului în care europenii și-a negociat public sexualitatea de mii de ani încoace, cărți de care avem neapărată nevoie, dacă vrem să fim mai deștepți și mai buni decât suntem. Că unele studii din categoria asta au un aer militant care devine adesea problematic e adevărat, fiindcă există o linie destul de subțire între cunoaștere legitimă și propagandă, istorie și ideologie, pe care chiar și cei mai mari intelectuali occidentali au ignorat-o cu veselie de câte ori au avut ocazia. Trebuie să fim conștienți de ea și să amendăm pe oricine o ignoră, în cazul ăsta pe oricine se încăpățânează să nege genul biologic, de dragul unei existențe eterne în paradisul monovoc al virtuoșilor, dar trebuie să ne asigurăm în același timp că transsexualitatea e văzută ca o realitate ce merită înțeleasă, nu respinsă din frică, răutate sau prejudecată.

Însă de când mă tot gândesc la legitimitatea universitară (și larg instituțională) a domeniilor de cunoaștere care pornesc mai ales dintr-un calcul politic decât dintr-o nevoie dezinteresată de cunoaștere, îmi vin în minte numai discipline din trecutul universității în care e uneori greu să distingi felul în care curiozitatea lor strict disciplinară putea fi disjunsă de consecințele ei politice. În secolul XIX, cursurile de drept constituțional nu erau văzute cu ochi buni de guvernele monarhice, fiindcă profesorii nu se puteau abține să facă apologia unei constituții și ca atare să ceară implicit limitarea scrisă a puterilor în stat. Multe erau închise. Cursurile de istoria religiei nu era văzute cu ochi buni de biserică, fiindcă creau impresia că divinul poate fi istorizat și biserica știa foarte bine ce consecințe are asta pentru pretențiile ei de exclusivitate dogmatică. Și ele erau închise. Și n-au scris iluminiștii francezi și scoțieni tratate politice despre toleranță și libertate împotriva unei societăți pe care o credeau nedreaptă, vrând s-o repare, și creând în felul ăsta forme de cunoaștere esențiale pentru gândirea modernă, care sunt în același timp motivate politic?

Și nu se poate spune așadar că o formă de cunoaștere devine meritorie prin simplul fapt că legitimează sau descoperă în ochii societății o comunitate de oameni care până atunci fusese disprețuită pe nedrept? Nu sunt sigur că-i așa. Am prieteni care cred că în universitate n-ar trebui să ajungă, în mare parte, decât lucrurile care au fost certificate de-a lungul vremii de comunități succesive de intelectuali și care au fost stabilite, nu neapărat pentru totdeauna, ca fiind adevărate, esențiale, valoroase. Dacă un fel de gândire nu are decât motivație politică, el nu poate să fie decât militant – asta e limpede, iar valoarea lui o să fie măsurată prin felul în care încurajează acțiunea politică și mai puțin prin felul în care determină înțelegeri mai abile ale trecutului și prezentului, oferind noi forme de cunoaștere; sau dacă oferă forme de cunoaștere, fiind militant va fi tentat să vadă în orice critică îndreptățită a acestei cunoașteri un atac politic și să-și confunde menirea socială cu scopul cercetării. Dar ce se întâmplă în departamentele de studii de gen nu este strict militant; pare așa dinafară pentru că, pe lângă faptul că scriu cărți – pe care criticii lor nu le citesc niciodată cu atenție – ei cer și dreptate. Însă de ce ne-am aștepta de la ei să-și scrie cărțile și să nu ceară nimic?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s