Tehnici de supraviețuire la cărți

Au început să se vândă cărți în Europa cam din secolul V î. Hr., în Atena. Se știe puțin despre ele, dar unii autori antici pomenesc locuri din care puteai să le cumperi. Nu erau codexuri, ci niște role de papirus – unele de câte zece metri lungime – și greu de mânuit. Se pare că unul dintre motivele pentru care autorii vechi se citează atât de imprecis între ei este că erau greu să cauți sursa exactă în papirusurile vechi, pe care le desfășurai la un capăt și le înfășurai la celălalt pe măsură ce progresai în lectură. În plus, de obicei lipseau punctuația și accentele, versurile erau scrise ca proza, iar în drame nici măcar numele personajelor nu apărea în fața replicilor. Biblioteci nu existau, dar unii își mai lăsau papirusurile prin temple – un manuscris vechi din Heraclit așa ar fi ajuns la Aristotel.

Cărțile însele erau scumpe – nu doar pentru că munca de a le copia se întindea pe câteva luni, ci și pentru că materialul însuși din care erau făcute se producea doar în câteva locuri, mai ales în Egipt, și regii egipteni impuneau des embargouri. Ca rezultat al unui asemenea embargo s-a inventat pergamentul – în Pergam, da -, ca alternativă mai greoaie la papirus, dar fără să se impună ca material de carte decât foarte târziu de fapt. Biblioteca din Alexandria – asociată unui templu al muzelor – avea în zilele sale de glorie sute de mii de suluri de papirus. Motivul pentru care textele antice, atâtea câte-au ajuns, au ajuns la noi în forma onorabilă în care le citim astăzi se datorează nu atât faptului că ele au fost păstrate aici, ci pentru că primii bibliotecari au fost și ceea ce azi am numi critici de text și le-au standardizat, comparând multele lor variante și salvându-le pentru posteritate în variante mai mult sau mai puțin finale.

Cât de dificil era să faci genul ăsta de colaționare erudită în Antichitate se vede din aceea că sub numele lui Plaut circulau pe la 100 î. Hr. vreo 130 de piese, fiecare în multiple variante, dintre care abili grămătici latini, educați ei înșiși sub bibliotecari alexandrini, au stabilit că peste 100 nu-i aparțineau. Existența atâtor falsuri era cauzată de faptul că, la fel ca Homer printre greci, Plaut era mult iubit și fiecare îi interpreta piesele după voia lui și după texte găsite la întâmplare. Într-un final, Aelius Stilo și Varro stabilesc canonul la 21 de piese, care sunt cele 21 de piese pe care le mai avem de la el. [Când Cicero descoperea o greșeală în cărțile sale, trebuia să-și roage prietenii să introducă corectura în copiile lor, ca să asigure că nu se transmite greșit mai departe; nu exista nicio posibilitate de a controla textul, darămite de a arbitra interpretarea lui, lucru care s-a văzut mai târziu în diversitatea eretică a primelor secole de creștinism.]

Chiar și cu aceste obstacole serioase, cel mai suprinzător lucru la istoria literaturii latine e că la un moment dat autori ca Vergiliu, Terențiu, Horațiu sau Lucan au ajuns să fie studiați în școlile din imperiu încă din timpul vieții lor, așa cum se întâmplă cu Cărtărescu la noi astăzi. E drept că în primul secol după Hristos existau deja în Roma câteva zeci de biblioteci publice (una mai era încă în picioare în secolul V, înființată de părintele nostru, al tuturor latinilor din est, Traian) și că acest interes pentru contemporaneitatea literară a ținut cam un secol – se pare că în jur de 100 a existat o reacție clasicizantă printre cărturari și pedagogi și canonul central din școli s-a redus la autorii deja clasici.

Nu e adevărat că, odată ajuns la vârsta maturității politice, creștinismul ar fi dat uitării vechea literatură. În est, Safo era încă citită în secolul IX (Safo!) și se țineau prelegeri despre Platon în Constantinopol la 1100. Iar în Vest, primii creștini erau foarte conștienți de superioritatea literaturii latine, mai ales dacă o comparai cu o apologetică creștină scrisă prost și o Biblie tradusă din ebraică. [Nu în Scribes în Scholars, ci în altă parte am citit că Ieronim visa cu spaimă că nu i se dă voie să treacă pe porțile raiului, fiindcă e prea îndrăgostit de Cicero.„O, Doamne”, spune undeva, „dacă vreodată voi mai poseda cărți lumești înseamnă că te-am negat!” – așa că de la bun început a existat tensiunea asta între creștin și păgân, care va face totuși ca vasta majoritate a textelor vechi să se piardă fără urmă, nu atât din cauza unei politici voite de eliminare a lor, ci din simplă indiferență.]

Totuși, în secolul VI, în Vest și Est deopotrivă, puteai încă citi majoritatea clasicilor latini și greci; ce i-a pierdut pe unii definitiv au fost mai degrabă dezastrele politice și sociale decât un antipăgânism marcant. De la 550 la 770, clasicii latini par să nu mai fi fost copiați aproape deloc – și cum asta era o epocă în care cărțile depindeau pentru supraviețuirea lor de copiere, consecința e evidentă. Multe manuscrise importante au supraviețuit în perioadă doar printr-o SINGURĂ copie. Dacă nu s-ar fi păstrat această copie, n-am fi avut azi pe Catul, Petroniu sau pe Tacit. Cel mai dramatic exemplu e al unei cărți de Titus Livius care a supraviețuit un mileniu într-un singur manuscris.

Aici intră în scenă eroii umanismului, care – din nou interesați de literatura și filozofia vechi – încep să umble prin mănăstirile Europei după manuscrise și să salveze ce mai era de salvat. S-au confruntat ei înșiși cu problemele grămăticilor romani și alexandrini, fiindcă textele pe care le găseau erau fragmentate, corupte, trebuiau pus cap la cap și umplute golurile, așa cum uneori trebuiau comparate între ele ca să-ți dai seama care premerge căruia și care e cel mai vechi, și ca atare cel mai apropiat de sursă. Începând de pe la 1350, poate mai devreme, vreme de vreo două secole, faima intelectuală se câștiga în Europa din critica de text și inteligența hermeneutică puse în serviciul reconstituirii până și a celor mai marginale opere antice; asta e poate singura perioadă modernă în care filologia – în sens propriu – a fost văzută ca o disciplină fundamentală. Descartes, după 1600, avea să strâmbe din nas la tradiția asta și să spună că e vremea să nu mai aflăm lucruri despre lume din cărțile anticilor ci prin observație directă.

Scribes and Scholars nu e tradusă și e și puțin cam plicticoasă, dacă nu vă interesează direct subiectul, dar o carte mult mai citibilă despre recuperarea umanistă a operelor antice, Clinamen (a lui Greenblatt), a apărut la Humanitas în 2012 și este o excelentă istorie culturală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s