Prietena mea genială

Se scriu cam multe cărți în Europa, m-am gândit citind primele 50 de pagini din Ferrante, de narațiune autobiografică și microepisodică, cărți pentru care e de ajuns să fi avut o viață și ceva din talentul povestirii ei. Au devenit plictisitoare prin inflație și-aș prefera mai multă invenție. Moda asta proustiană, în care dai atenție neobișnuită propriului trecut, ca să-l diseci până la rădăcini și să scoți din el tot ce poate fi scos, de la frământări emoționale, la inițiere sexuală și educație afectivă etc., și-a cam atins limitele – nu poate decât să facă aproximativ același lucru de fiecare dată, și-anume să vorbească pe sute de pagini despre ce naratorul a văzut și-a simțit în perioade ale vieții în care lumea de obicei vede și simte aceleași lucruri; și cum trăim într-o vreme în care prozatorii se simt foarte datori față de realitatea propriei vieți și împinși de la spate de nevoia de a o reda cât mai autentic, se găsesc mulți care să-ți povestească despre ei înșiși în cărți lungi, care mie îmi încearcă răbdarea. Nu pentru că viața lor nu e atât de interesantă cât să motiveze tetra- și pentalogii – deși nu e – ci pentru că le lipsește prolixul talent proustian de a transforma detalii foarte mici și neînsemnate în subiecte și monumente stilistice.

Ferrante face toate aceste lucruri, din păcate. De la un punct încolo, le face însă atât de bine, că nu mai contează dacă se folosește de toate instrumentele unei tradiții narative epuizate (deși în teorie inepuizabile, având în vedere că poți oricând să vorbești despre viața ta). Cumva, îi ies. Îi ies pentru că știe ce povești mici să spună ca să construiască imaginea mare, și pentru că toate aceste episoade mai mult sau mai puțin disparate și scurte te leagă de personajele ei și le fac concrete. Pe la jumătatea cărții citeam cu interes despre disputele din familia mezelarilor și pantofarilor dintr-un cartier sărac al Neapolului anilor ’50, „cufundat într-o zăpușeală duhnitoare și putrefactă”. Sărăcia, vulgaritatea și violența lor sunt interesante, la fel și codul stringent și tradițional al onoarei și încercările adolescenților postbelici de a-l înțelege și evita. Interesante sunt și prieteniile meschine, dar curate într-un fel idiot, dintre copii pe cale să devină adolescenți și multele feluri în care-și fac rău și bine, invidiindu-se și iubindu-se fără să știe de ce.

Citind-o, mi-am dat seama că nu țin minte o carte care să povestească cu atâta răbdare și lipsă de pompă narativă despre relația dintre două fete care cresc, ce simt, cum își descoperă și-și inventează prostește emoțiile, cum își resimt adolescența tulbure, cum – mai ales – iau decizii care o să le schimbe cursul vieții. E ceva nou aici, deși n-aș putea să spun exact ce. Nu e doar atenția dată unei copilării de femeie – asta s-a mai făcut – ci atenția dată experienței de a fi adolescentă curioasă și inteligentă într-o cultură care vede în tine mai ales o nevastă și-n care, oricât de inteligentă ai fi, ajungi tu însăți să vrei să fii nevastă. Deși nici asta n-aș putea spune că e cu totul și cartea nu are în primul rând miză socială.

M-a plictisit de câteva ori, când părea să bată pasul pe loc cu aceleași discuții despre băieți și logodnă și orgolii și nesiguranțe. M-a plictisit și mi s-a părut neconvingător când naratoarea, Elena Greco, o ridică în slăvi pe prietena ei (Lila Cerullo) și nu mai contenește să spună cât de inteligentă e. Cartea e, în esență, povestea apropierilor și distanțărilor dintre două prietene care cresc în același timp, într-un același mediu social, puse în fața acelorași decizii; ca atare, dramele tind să se repete.

Spre final, una dintre prietene (Elena) își continuă educația și cealaltă (Lila) se căsătorește; când se întâlnesc o ultimă oară înainte de nuntă și se închid într-o cameră sărăcăcioasă și Elena o spală pe viitoarea mireasă într-un lighean de aramă, gândindu-se că o purifică înaintea partidei de sex nupțial, pentru soțul care avea s-o „murdărească” – care e poate cel mai bun episod al cărții – rămâi cu impresia că ai citit ceva mai profund decât o proză autobiografică.

Elena Ferrante, Prietena mea genială, trad. din italiană de Cerasela Barbone, Pandora M, București, 2015

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s