Și se auzeau greierii, Corina Sabău

Corina Sabău scria bine și-n primele cărți, unde folosea o voce personală, ușor atipică și ocazional nu atât poetică cât plastică. E drept că în primul roman își punea naratoarea, o fată încă neajunsă la adolescență, să spună lucruri ca:

„viața mea seamănă cu o perdea roșie pe care o umflă vântul”

„mă uit la ușă și furia împotriva mea crește”

„gârla e înfoiată și zgomotoasă, în față sunt dealurile și cerul e colorat în nuanțe aprinse, totul e încă posibil”

…care sunt feluri în care niciun copil nu vorbește vreodată, decât dacă mănâncă cereale fermecate. Asta mai mult decât orice m-a plictisit la Blocul 29, apartamentul 1, care oferea în plus și o poveste irezolută, fără vârf și centru, în care descrierea lua adesea locul întâmplărilor, ce trebuiau recompuse din digresiunile naratoarei și rezumatele ei mereu personale și ca atare nu întotdeauna credibile. Corina Sabău preferă să nu-și spună poveștile direct, iar în ultima ei carte tehnica asta e reluată cu mult efect. O narațiune omniscientă despre avort în comunism ar fi fost plictisitoare și nu s-ar fi putut abține de la predici morale. Într-un anumit sens, predica morală e implicită și în Și se auzeau greierii, dar carte e scrisă atât de viu, viața reconstituită atât de credibil, scenele sunt de o violență ori neașteptată, ori insuportabilă, că cititorul uită că, la un anumit nivel, autoarea vrea să pună toate durerile lumii într-o singură carte. (În unele locuri, povestea pare totuși că imploră milă și indignare, pe care dacă nu i le dai simți că ești nedrept, și pe care dacă i le dai, te simți totuși mințit.)

În arta spunerii de povești, durerea are mai mult sens dacă o așezi în mijlocul vieții care se pierde prin ea. Mereu lângă altă durere, nu e decât o antologie de tragedii și devine plictisitoare prin repetiție (așa am ajuns la sațietate cu Arhipelagul Gulag, din cauza catastrofelor morale care se țineau lanț.) În fine, observația asta e mai puțin importantă aici, fiindcă în afara unor episoade de final în care naratoarea cedează propriei disperări, Și se auzeau greierii rămâne o carte nu doar credibilă, ci și bună. Pe undeva, nu știu exact de ce, mi-a adus aminte de Marguerite Duras și de abilitatea ei de a reconstitui o poveste intensă pe spații foarte scurte și din observații percutante. Din loc în loc remarcile își aruncă lumina asupra întregii pagini („În loc să-i privesc fața i-am privit numai puful de pe piept și de-atunci am rămas cu impresia că între puful ăsta și Tezele din iulie există o legătură inseparabilă”), iar dialogurile sunt scurte și puternice („Până fierbe arpacașul poate mi se mai scoală o dată”, care – în indiferența ei afectivă – arată ce înțelegere provincială a sexualității aveau bărbații români).

Tatiana Țîbuleac în Vara în care mama a avut ochii verzi spune și ea o poveste grea de tragism în capitole scurte, depinzând de abilitatea de a reda poetic ceea ce redat obiectiv ar fi fost excesiv. Și se auzeau greierii mi se pare mai bună.

Mie mi-a plăcut.

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s