Conștiința cea bună a imperiului

Dintre excelentele cărți scrise despre acțiunea „civilizatoare” europeană în Africa în ultima jumătate de secol, Așteptându-i pe barbari e poate cea mai bună. Chinua Achebe a scris și el una pentru veacuri, O lume se destramă și Tayeb Salih, pe care-l prefer, Sezonul migrației spre nord. Ultima este apărută în română prin anii ‘80, dar rămasă nereeditată, deși e unul dintre cele mai importante romane orientale ale secolului trecut (pe lângă astea trei, cărțile populare ale lui Șafak și co. sunt jucării de plastic). Problema e aceeași în toate trei, dar spusă din unghiuri diferite ale triunghiului colonizării: Tayeb Salih o spune din perspectiva intelectualilor arabi educați în Occident care se întorc acasă (în cazul lui, în Sudan), aducând cultura occidentală cu ei și, odată cu ea, și frustrările marginalului. Chinua Achebe spune povestea mai tradițională a comunității africane al cărei mod de viață este ruinat de sosirea occidentalilor (în cazul lui, triburile Igbo, trăind de-o parte și de alta a Nigerului; majoritatea Igbo sunt de altfel creștini ca urmare a acestei colonizări).

La Coetzee, colonizarea e deja înfăptuită, cu garnizoane, birouri coloniale și autorități locale, așa că vedem direct viața coloniștilor povestită de unul de-al lor: magistratul. Imperiul al cărui reprezentant e n-are nume, e doar Imperiul (văzut ca ocazie pentru o geografie foarte imprecisă a crimei). Nici magistratul n-are nume: e doar magistratul. Iar așa-zișii barbari nu doar că n-au nume, n-au nici personalitate – sunt doar o colectivitate difuză, anonimă, o mulțime fără față pe care coloniștii o încarcă cu toate prejudecățile lor. E ceva în ei din Așteptându-l pe Godot, care nu vine niciodată (Coetzee și-a dat doctoratul în Beckett).

Așteptându-i pe barbari e o carte atât de bună că e greu de citit. Coetzee scrie întotdeauna foarte bine despre violență, aproape melancolic; e un merit literar straniu, dar nu mă pot gândi la altcineva care vede în inima întunericului la fel de bine ca el. Din situații în care un realist ca Dickens ar putea găsi și umor, el scoate doar rușinea și insuportabilul – e un talent îngrozitor. Cartea începe de altfel cu câteva scene de tortură spontană și nepăsătoare, ca o anticipare a ce urmează.

Magistratul conduce garnizoana de vreo trei decenii de pace relativ continuă. Sosirea unui militar de la centru, colonelul Joll, dă viața pașnică a coloniei peste cap, când colonelul se apucă să terorizeze localnicii ca să dea de urma unor informații cum că barbarii vor să invadeze Imperiul. De-acum încolo, localnicii trăiesc cu toții cu gândul iminentei răscoale a barbarilor. O lume se destramă și aici, dar e lumea coloniștilor care se gândesc la ei înșiși ca la niște bastioane ale civilizației și se tem de atacurile sălbaticilor. Dintre toți, numai Magistratul încearcă să se opună terorii instaurate, pentru a fi dezonorat el însuși în fața oficialilor imperiului când se folosește de resursele statului ca să-și ducă amanta – o „barbară” – acasă la tribul din care fusese răpită de imperiali. E arestat, băgat la închisoare, torturat așa cum fuseseră torturați și barbarii și ajunge în cele din urmă să-și dea seama că invazia barbară pe care o aștepta toată lumea era chiar sosirea armatei imperiale, care nu doar că participă la acte degajate de genocid, dar se întoarce împotriva propriului popor.

Nu merită rezumată mai mult de-atât, fiindcă greutatea poveștii stă în observațiile Magistratului, un „funcționar de stat cu ambiții literare”, care la începutul cărții nu are altă ambiție decât, la moarte, să „merite trei rânduri tipărite în gazeta imperială”. E modelul oficialului colonial britanic, educat în Oxbridge, cu o pasiune pentru arheologie și lectură, jovial, căruia îi plac femeile, cu o spoială de idealism care-l face să ia poziție împotriva torturii, dar nu și a modurilor mai subtile și mai ipocrite în care el însuși a profitat de poziția sa de autoritate. Într-un moment de luciditate, când lumea s-a destrămat de tot și prăbușirea garnizoanei e completă, își dă seama că el însuși „este minciuna pe care imperiul o spune pe timp de pace” și că armata colonelului este „adevărul”. Armata imperială pierde un război în fața unui adversar invizibil, pe care soldații nu-l văd niciodată la față și cu care – în mod straniu – nici nu luptă, o metaforă excelentă pentru disprețul colonial pentru „sălbatici”, pe care coloniștii nici măcar nu-i văd, darămite să-i înțeleagă. De altfel, Magistratul, conștiința cea bună a imperiului, nu-i înțelege nici el. El e doar intelectualul de serviciu a cărui funcție a fost întotdeauna să facă opresiunea să pară ca și cum ar fi întemeiată pe lege.

Citiți și Dezonoare, dacă n-ați citit-o – e la fel de bună. Cu cât citesc mai mult Coetzee, cu atât îmi dau seama că e unul dintre cei mai buni prozatori în viață.

J. M. Coetzee, Așteptându-i pe barbari, traducere din limba engleză de Michaela Niculescu, Humanitas, București, 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s