Effi Briest, o capodoperă

„Noi trebuie să fim ispititoare, altfel nu suntem nimic.” (Effi Briest)

În a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, atât de insuportabilă devenise practica claselor aristocrate și înaltei burghezii prusiene de a face din căsătoria fetelor de familie bună o afacere, că Marx putea să scrie în Manifest că era similară prostituției. Practica era de altfel paneuropeană și într-o perioadă în care începuse să se vorbească tot mai des despre drepturile femeilor, scriitorii de-atunci, mereu în căutare de scandaluri profitabile, au transportat-o în literatură cât au putut de repede. Gândiți-vă câte cărți care au personaje centrale femei, care păcătuiesc împotriva ordinii sociale și vrând să scape din ea, au apărut în doar câteva decenii. În 1856, Doamna Bovary. În 1869, Therese Raquin a lui Zola (primul lui roman de succes, deși Nana – din 1880 – s-ar potrivi mai bine în enumerația asta). În 1878, Anna Karenina. În 1879, se joacă O casă de păpuși a lui Ibsen. În 1891, Tess d’Urbervilles a lui Hardy, astăzi cvasinecitită, deși încă meritorie. În 1895, ultima din acest mare ciclu, și la fel de mare ca ele, Effi Briest, a lui Fontane. Charlotte Bronte dăduse tonul încă din 1847, cu o eroină puternică, în Jane Eyre și vreme de 40 de ani mare parte din capodoperele literaturii europene în proză sunt despre femei. Cred, dar doar ca urmare a unei statistici ad hoc pe care am făcut-o spontan în timp ce scriu această postare, că numai Dostoievski și Dickens sunt singurii mari prozatori ai secolului care n-au personaje feminine centrale cărora să le dea povești atât de memorabile. În rest, închipuiți-vă cât de vii erau problemele astea sociale dacă prozatori din toate țările Europei, aproape fără excepție, simt nevoia să le transforme în povești.

Effi Briest vine la sfârșitul acestui ciclu și este capodopera care-l încheie [în fapt, bijuteria coroanei este o proză scurtă, Doamna cu cățelul a lui Cehov, din 1899, și ea despre căsătorie și adulter și atât de frumoasă]. Ca toate celelalte, Effi Briest este despre căsătorie, stringențele morale ale claselor avute și despre inevitabila încălcare a regulilor într-o societate care judecă aspru orice abatere de la ele. Nu vreau să-l povestesc, fiindcă rezumatele sunt de obicei pierdere de vreme, dar fac câteva observații, care poate conving pe cineva să-l citească:

– aici, cititorul nu știe că adulterul a avut loc decât spre sfârșitul romanului; el vede că eroina (Effi Briest – o fată dintr-o mică familie nobiliară prusiană, cu bună educație și căsătorită devreme, la doar 17 ani, cu un bărbat care pe vremuri o curtase pe maică-sa…) trece printr-o criză morală, dar e lăsat să creadă că această criză este cauzată de încercările eroinei de a se abține de la adulter. Abia la sfârșit îți dai seama că agitația ei este de fapt rezultatul comiterii lui, într-o întorsătură narativă de mare maestru, căci nu mai țin minte un alt roman în care să ni se prezinte criza morală înainte să ni se descrie păcatul.

– toată drama romanului se petrece în ultima treime; e un roman cu toată greutatea la sfârșit. Inițial, liniștea din primele două treimi e frustrantă în prolixitatea ei realistă: se descriu conversații, serate, scene casnice, au loc dialoguri nesfârșite în care Fontane, meșter al jocului cu așteptările, ascunde aluzii și prolepse, care se recompun într-o impresie finală doar în ultimele cincizeci de pagini, ce schimbă complet aprecierea primei părți, căci îți dai seama că mai ales acolo s-au petrecut lucrurile care explodează la sfârșit.

– în buna tradiție a romanului realist, și aici ți se dă totul pe tavă, și intriga, și soluția, până la ultimele ei consecințe. Fontane leagă toate firele până la final și nu pare să lase nimic neexplicat, dar tocmai acest final rămâne de o ambiguitate morală pe care nu ești în stare s-o reprezinți narativ decât dacă ești un maestru al ultimului val de realism european, și profiți și de toate instrumentele lui, șlefuite și ascuțite de-a lungul unui secol, dar și de completa lui descurajare filozofică. La Balzac, eroii încă erau suficient de optimiști să înfrunte societatea – Rastignac se ia în piept cu tot Parisul la sfârșitul lui Moș Goriot, când se întoarce spre oraș și spune: „À nous deux, maintenant!”. La Theodor Fontane însă, toată lumea pierde, și cei ce au dreptate și cei ce n-au. Nu câștigă nici măcar indiferenții. Cea care comite păcatul își poartă vina și și-o asumă până la negare de sine, cel care este înșelat își urmează până la capăt principiile, amândoi ajung să înțeleagă severitatea împinsă până la absurd a acestor suplicii și amândoi – făcând ce se cere – sunt nefericiți. Nu există nicio satisfacție, nici măcar satisfacția realizării că toate aceste reguli sunt accidentale.

– e unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Nu e propriu-zis subtil, realiștii n-au știut niciodată să fie, dar e de o frumusețe aproape alegorică (s-ar putea ca singurul loc în care se găsește în română să fie o ediție din 1965 de Opere alese din Fontane, rămasă ne-reeditată; eu în ea l-am citit).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s