Trei poeme de Louise Glück

Louise Glück e multe lucruri ca poetă, multe dintre ele aparent revolute, căci scrie despre flori și natură, amintiri și lucruri mici, cotidiene, fără eroisme lirice, fără entuziasme inutile – doar ce vede și simte (pentru că numai în aceste lucruri crede); e o poetă foarte personală, dar în același timp ușor rece, niciodată declarativă. Toată poezia ei e melancolică, mereu prinsă în labirintul unei amintiri pe care n-o înțelege sau despre care alege să vorbescă oblic. La început, în volumele din anii ’60 e mai tehnică și aduce pe undeva cu Sexton, dar lipsită de violența ei, și cu Dickinson, dar nu la fel de pură. Folosește rime frumoase și imperfecte, câteodată rătăcite prin mijlocul versurilor, construind sonorități modeste, dar neașteptate. Are mereu, dar mereu, un ochi pentru natură, pe care o încarcă cu aceeași melancolie pe care o pune în restul poemelor ei și pe care o transformă într-o metaforă pentru viață – în asta, e foarte necontemporană. Și tocmai aici, când scrie lucruri care nu mai sunt în vogă de la primul simbolism încoace, e și originală, mai ales că se uită la toate lucrurile mici ale vieții de undeva din pragul unei indiferențe aproape lipsite de emoție. Inactuală e și în faptul că se folosește mult de mitologia antică; are cicluri întregi inspirate de miturile eline – poate e în academia suedeză cineva care vrea să reabiliteze genul ăsta de lirism clasic (Tranströmer scria și el melancolic despre natură), care după război a părut să-și cam fi trăit traiul.


 Poem pentru toamnă

 Dimineața freamătă în mărăcini; deasupra ghioceilor înmuguriți
acoperiți de rouă ca niște mici virgine, tufișul de azalee
își înalță primele frunze și e primăvară iarăși.
Salcia-și așteaptă rândul, malul
e învelit într-un puf verde și șters, prevestind
mucegaiul. Numai eu
nu particip - am înflorit deja
mai devreme. Nu mai sunt tânără. Și ce
dacă? Vara e-aproape, la fel și zilele
lungi și putrezite de toamnă în care voi scrie
marile poeme ale jumătății mele de viață. 

Lamium (urzica moartă)

 Așa trăiești când ai o inimă rece.
Ca mine: în umbre, târându-te peste stâncile revene,
pe sub marii arțari.

 Soarele abia dacă mă atinge.
Câteodată îl văd primăvara devreme, răsărind foarte departe.
Apoi îl acoperă frunzele și-l ascund cu totul. Îl simt
scânteind prin frunziș, schimbător și haotic,
ca atunci când cineva lovește marginea paharului cu o lingură de metal.

 Lucrurile vii n-au toate nevoie de lumină
în aceeași măsură. Unii dintre noi
ne facem singuri lumina: o frunză de argint
- ca o cărare ce nu poate fi folosită de nimeni, un lac de argint
neadânc în întunericul de sub marii arțari. 

 Dar tu știi asta deja.
Tu și ceilalți care credeți
că trăiți pentru adevăr și, prin urmare, iubiți
tot ce e rece.  

Triumful lui Ahile

 În povestea lui Patrocle
nimeni nu supraviețuiește, nici măcar Ahile,
care era aproape un zeu.
Patrocle semăna cu el; purtau
aceeași armură.

 În prieteniile acestea, mereu
unul servește celuilalt, unul e mai puțin decât altul:
ierarhia
e mereu evidentă, deși în legende
nu poți avea încredere -
sursa lor e cel rămas în viață,
cel abandonat.

 Ce însemnau navele grecești incendiate
pe mal în fața acestei risipe?

 În cortul său, Ahile
plângea cu toată ființa
și zeii au văzut

 că e un om pe jumătate mort, o victimă
a părții din el care iubea
a părții muritoare. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s