Avatarurile postmodernismului francez

Chiar și azi universitari americani și canadieni văd în degringolada teoretică a universităților americane și în familia de fanatisme morale a corectitudinii politice și politicilor identitare un efect direct al influenței filozofiei franceze de după război, pe care o asociază – în această ordine – cu marxismul, anti-pozitivismul, relativismul și diverse forme de „radicalism sexual” în descendența lui Freud și a feminismului de prim val (iar la noi, Adrian Papahagi, cu „sexo-marxismul” lui scandalizat). Pentru cine a avut răbdare să urmărească aceste dezbateri, ele nu se împart foarte curat pe aceste linii, cum se vede și din aceea că la origini gândirea marxistă nu e nici antipozitivistă, nici relativistă și nici nu poate fi folosită ca bază a unei filozofii a identității sexuale decât foarte indirect. În fapt, Chomsky – care e după standarde occidentale foarte la stânga – a vorbit des despre „șarlatania”, „incoerența”, „retorica umflată”, „obscuritatea” intelectualilor francezi, Said a scris necruțător despre Sartre, Ernest Gellner necruțător despre Said („The Mightier Pen”, un eseu care a fost publicat în Encounters with Nationalism în ’94), Martha Nussbaum a scris o brutală și memorabilă recenzie la scrierile lui Judith Butler, pe care o numește „profesor al parodiei”, Camille Paglia a scris rău despre toți, Susan Sontag se prefăcea că n-o cunoaște, iar în interiorul filozofiei franceze postbelice, puțini se întâlneau ca și cum ar fi avut idei în comun și, adesea, de fapt, se ironizau de câte ori aveau ocazia, iar când se întâlneau erau plicticoși. În fapt, Derrida se întâlnește pentru prima oară cu Paul de Man și cu Lacan („șarlatanul” lui Chomsky) abia în America, în 1966, nu în Franța.

E greu de văzut în ce fel gândirea filozofică europeană de după război – care este o gândire de stânga nu atât pentru că e preocupată în mod absolut de posibila arhitectonică a statului social și modurile de fortificare a lui, ci mai ales pentru că se gândește la lume în termeni de putere și ideologie, reușind să se întoarcă în felul ăsta împotriva tradiției gândirii de stânga înseși – e greu de spus, deci, în ce măsură această gândire e un front comun căruia i se poate răspunde cu un set standard de argumente. Cusset crede că nu e și că rezumatul cel mai apropiat a ceea ce se întâmplă în Franța în jurul lui ’68 este acea „hermeneutică a suspiciunii” a lui Ricoeur; dincolo de asta, ce crede lumea că este „teoria franceză” este mai ales ce-am învățat despre ea din universitățile americane. Numele acestea (Derrida, Foucault, Lyotard, Baudrillard), spune el, n-au fost niciodată la fel de importante în Franța pe cât au fost în Statele Unite și lumea anglo-saxonă în genere și ele au început să câștige disproporționata lor influență în universitățile americane în anii ’80, când în Franța începuseră să fie uitate. Această influență însăși se bazează pe o lectură infidelă a cărților lor, al căror corpus a fost „inventat” de novo, antologat, rezumat, răsinterpretat ca să se conformeze realității locale a intelectualității americane, într-o perioadă în care raportul ierarhic dintre cele două culturi era el însuși răsturnat.

Transferul acesta de filozofie, cu toate ironiile lui, s-a făcut nu dinspre intelectualii francezi spre facultățile de filozofie americane, ci spre departamentele de literatură, fiindcă filozofia americană a anilor ’60 era cât se poate de analitică și nu comunica cu cea continentală decât până la Canalul Mânecii. În fapt, deși nici altundeva pe continent post-structuralismul francez nu e primit întotdeauna fără scepticism, rezistența cea mai mare s-a văzut în SUA și Anglia. În 1983, într-o discuție scrisă provocată de o cronică de-a lui Searle la o carte de-a lui Culler despre deconstrucție (pe care studenții de teoria literaturii o știu bine), Searle își explică scepticismul cel mai bine:

Cred că oricine citește texte de deconstrucție cu mintea deschisă va fi surprins de același fenomen care m-a mirat pe mine: nivelul foarte scăzut de argumentare filozofică; obscurantismul intenționat al prozei, afirmațiile foarte exagerate, și efortul continuu de a crea aparența profunzimii, făcând tot felul de afirmații care par paradoxale, dar care – analizate – sunt mai degrabă prostești sau triviale.

La începutul anilor ’90, când Derrida e propus pentru un doctorat onorific la Cambridge, reacția și refuzul filozofilor din aceeași tradiție analitică, într-o scrisoare co-semnată de Quine, nu e nici el mai amabil. Derrida e lipsit de „claritate și rigoare”, face apel la „trucuri și șiretlicuri” demne de poeții dadaiști, nu poate fi înțeles și e în general complet necredibil.

Genul acesta de reacții explică în mare măsură de ce filozofia franceză de după război nu ajunge în SUA prin revistele de filozofie, ci mai ales prin cele literare, mai ales unele noi, lansate în anii ’70, cu rădăcini deopotrivă în lumea artei de avangardă, dar și a mișcărilor sociale pentru egalitate civică din deceniul dinainte. Toți teoreticienii aceștia, la origine filozofi, sunt percepuți în SUA ca literați – Cusset arată că mai mult de jumătate dintre articolele care apar despre ei sunt scrise în revistele literare și, și mai interesant, transferul acesta începuse prin intermediul departamentelor de franceză, care erau însă și-aveau să rămână destul de convenționale (care, adică, se ocupau de literatură nu „teoretic”, ci istoric și contextual, în buna tradiție a lansonismului francez, cel cu multe vieți).

French Theory este de fapt povestea foarte bine cercetată și câteodată poate prea temeinică, ineficient de factuală, a modului în care mediul academic american trădează post-structuralismul francez în felul productiv prin care, smulgând filozofia din contextul ei, o transformă într-o armă teoretică pentru propriile scopuri. Cusset crede în virtuțile „trădătoare” ale transferului cultural și are răbdare să urmărească această trădare în toate etapele și regiunile ei, de la departamentele de literatură, mișcările artistice, până la începutul revoluției tehnologice, dând spațiu în această narațiune a lecturilor infidele până și DJ-lor și hackerilor care în anii ’80-’90 au fost influențați de Baudrillard și Deleuze.

Cel mai interesant aspect al acestui transfer este că el a fost atât de american și că lumea intelectuală franceză și-a depășit repede infatuarea cu așa-zisa „gândire de la ’68”. Cum mulți dintre teoreticienii francezi muriseră până la sfârșitul anilor ’80, a avut loc acolo nu doar o schimbare de generație naturală, ci și una filozofică. Noii filozofi s-au grăbit să-i acuze pe cei vechi de „iraționalism”, de faptul că fuseseră apologeți ai dictaturii sovietice și să le ia locul. O carte tot la Tact apărută, și ceva mai plictisitoare decât asta, a lui Michael Scott Christofferson, arată însă că și această querelle în jurul problemei comunismului trebuie luată cum grano salis. Cusset regretă tranziția rapidă de la poststructuralism la anticomunismul anilor ’80 și ’90, pentru că, păstrând discuția în acești termeni, asta tinde să facă din Derrida, Deleuze, Foucault et co. mai degrabă apologeți ai unor lucruri pe care, în intimitatea filozofiilor lor, nici măcar nu le-au apărat. Dar cine mai are timp de nuanțe?

Cusset, François. French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite, traducere din franceză de Andreea Rațiu, Cluj-Napoca, Tact, 2016, 425 p.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s