Cultură și politică la români

Cel mai frapant amănunt al istoriei culturale românești mi se pare, mai ales în secolul XIX, că intelectualii români se implicau atât de des în politică și că această implicare s-a păstrat, deși la cote mai reduse, și în interbelic. Dintre umaniștii europeni ai ultimelor două sau trei secole, nimeni nu cred să aibă mai îndelungată, coordonată și eficientă participare politică decât umanistul român, cum se vede din aceea că cel mai mare critic al secolului XIX a putut ajunge prim-ministru și că mulți dintre colegii săi de generație au fost miniștri și parlamentari. E adevărat că secolul XIX în genere vede o infuzie intelectuală în politică și că unii istorici au vorbit despre revoluția de la ’48 ca fiind o „revoluție a intelectualilor”. Lamartine vrea președinția republicii, Marx pledează pentru partide muncitorești, istoricii germani candidează pentru locuri parlamentare, în 1865 J. S. Mill fusese ales în parlamentul englez cu un program care cerea acordarea dreptului de vot femeilor. Secolul XIX occidental nu e nici pe departe străin de acest fenomen, dar adesea intelectualii occidentali intră în politică fără un acces real la eșaloanele înalte ale puterii și riscând să rămână ceea ce Nietzsche numea conștiința de fațadă a organizației politice. Se întâmplă rar ca un intelectual francez, german sau englez de primă mână să primească putere de decizie asupra unei regiuni vitale a politicii națiunii; aristocrația occidentală preferă să-i țină la curte, să scrie sonete sau să-i exileze, ca pe Heine, atunci când devin prea vocali. Să-i facă prim-miniștri ca pe Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga, Goga e foarte rar, poate și pentru că clasele politice occidentale sunt mai stabile și mai ferite de vântul istoriei decât Balcanii, unde națiunile sunt obligate să fie mai inventive în căutarea capitalului politic.

Eroii culturali din istoria lui Tudor Dinu (Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat – rivalități politice și literare la începutul secolului XVIII) nu fac decât să confirme că materialul pentru o istorie politică a culturii române nu i-ar lipsi cui ar vrea s-o scrie. Dimitrie Cantemir e – de pildă – de față la moartea fratelui lui Miron Costin, Velicico, și joacă pesemne un rol în condamnarea la moarte a lui Miron. Constantin Brâncoveanu încearcă să-l otrăvească pe Dimitrie Cantemir, plecat la Stambul. Stolnicul Cantacuzino, autorul unei istorii promițătoare, dar rămasă neterminată, a românilor, și fiu-său Ștefan îl sapă pe Brâncoveanu până-i obțin mazilirea și apoi dau turcilor corespondența acestuia cu rușii și nemții, obținând în cele din urmă și decapitarea lui, pentru ca ei înșiși să fie descăunați și să-și piardă capetele un an mai târziu. Sunt urmați pe tronul Țării Românești de Nicolae Mavrocordat, vechi dușman de-al lui Cantemir, care îl înlocuise pe tronul Moldovei. Mavrocordat, la puțin timp după ce ia în primire tronul în Țara Românească, obține caterisirea lui Antim Ivireanul, gruzinul mitropolit al Țării Românești, pe care-l și omoară. Despre harta asta a antipatiilor politice rapace dintre marile figuri culturale ale vremii nu afli aproape niciodată în școală, din manuale sau muzee, așa cum nu afli nici despre ușurința cu care Maiorescu mințea ca să-și obțină titlurile universitare sau despre rasismul de o mare violență al multor intelectuali români (ca Iorga, care credea că Șăineanu, un evreu, poartă defectele sale morale „în sânge”). Mavrocordat, de pildă, originar din Fanar și știind să profite de relațiile bune pe care le avea cu înalții prelați greci de-acolo, nu doar că obține caterisirea lui Ivireanu, dar și o condamnare scrisă, care este o mostră fanariotă de „character assasination”, căci ca să-și motiveze caterisirea înalții prelați îl acuză pe gruzin că „a întreprins meșteșuguri dezaprobate și satanicești” și că e „vrăjitor” (amintiți-vă de asta când vă vorbește cineva despre unitatea de credință a estului ortodox).

Din aceste motive, cartea lui Dinu se citește ca un capitol de istorie politică a renașterii italiene, cu multele ei case flămânde de bani și putere, doar că aici Medici și Pazzi sunt înlocuiți de Cantemirești, Cantacuzini și Mavrocordați. Deși se anunță ca fiind în egală măsură o istorie culturală și politică („Rivalități politice și literare”, spune subtitlul), Tudor Dinu are mai mare interes și mai multă răbdare pentru istoria politică, luându-și uneori timp să descrie inclusiv tacticile de luptă din războaiele austro-turce. Nu e o lipsă aceasta – cartea e foarte bine cercetată (deși n-are aparat critic), e scrisă cu acribie, talent și imaginație și e undeva între un eseu istoric și un exercițiu de popularizare, iar pasiunea autorului pentru povestea pe care-o spune o face eminamente citibilă. Ea urmărește biografiile imbricate ale marilor figuri politice și culturale de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII românesc, perioadă despre care s-a scris mult în ultimele decenii. [(A apărut în 2011 și a îmbătrânit foarte bine. Cu doi sau trei ani înainte de ea a apărut în română și Cantemireștii lui Lemny, pe care Polirom a re-editat-o și care e mai corectă academic decât cartea lui Dinu, dar ușor mai monotonă. (Enfin, precizia e ce pierzi dacă vrei să fii seducător, cum știe orice literat care se respectă.)]

1680-1725 sunt ani de înnoire pentru Principatele române – pe parcursul secolului al XVIII-lea, sub stăpânirea inegală a domnitorilor din Fanar, școlile românești se modernizează, încep să se predea în cele domnești epistimurile moderne, tot mai mulți boieri români citesc literatură occidentală, unii – ca Văcăreștii – se încumetă să scrie ei înșiși poezele nu foarte interesante, în vreme ce Nicolae, Ioan și Constantin Mavrocordat (mai ales acesta din urmă) aveau în bibliotecile lor literații francezi și filozofii moderni încă din 1725. E drept, fizica se predă în orient încă după manualele aristotelice, gramatica e ținută în școli la mare cinste, și unii intelectuali modernizanți, ca Iosip Moesiodax, plătesc încercările de reformă intelectuală în Principate cu exilul. Schimbarea e lentă, dar începutul ei e bine plasat în cei doi intelectuali centrali ai cărții, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Nu sunt foarte sigur că sunt de aceeași statură, dar sunt interesanți în feluri diferite. În mod egal erudiți, Cantemir e cel mai productiv la nivel intelectual și Mavrocordat mai abil om politic (ca lui Brâncoveanu, i se acordă și lui domnie pe viață, de care nu apucă să se bucure, fiindcă moare de ciumă în 1730). Niciunul nu vine din vechi familii princiare, dar au părinți care se înalță pe scara politică a unui imperiu otoman în declin folosindu-se de abilitățile și talentul proprii și nu de nume (un alt semn al vremurilor care se schimbă).

Constantin Cantemir se trăgea doar din familie de răzeși, dar se va dovedi un bun militar în slujba sultanului și e răsplătit cu tronul Moldovei. Alexandru Mavrocordat, tatăl lui Nicolae, e doar tălmaci („tercuman”, care a dat la noi dragoman), dar unul foarte bine educat și abil diplomat, care reușește să scoată imperiul de la ananghie în urma unor pierderi în fața armatelor austriece și e primit astfel în cercul cel mai înalt de putere. Pe aceste istorii personale modeste își construiesc urmașii lor pretențiile la tron, pe care amândoi îl obțin. Dimitrie, doar ca să-l piardă după un an, printr-o alianță grăbită cu Petru cel Mare al Rusiei. Nicolae Mavrocordat de două ori pe-al Moldovei și tot de două ori pe-al Țării Românești (când e mutat în 1716 din Moldova în Țara Românească i se pare că are parte de o „promovare”). Astfel, mare parte din activitatea lor intelectuală se întâmplă în interstițiile vieții lor politice; mai ales Mavrocordat scrie și gândește când are timp, de obicei în exilul dintre domnii. Cantemir e obligat și el la exil, dar al lui e definitiv: devine moșier în Rusia, apoi senator, favorit al țarului, „șef al propagandei” în invazia Caucazului, când scrie pamflete pe care le tipărește într-o tipografie mobilă purtată pe o fregată pe întinsul Mării Caspice (ce roman ai putea scoate din imaginea asta…) și, undeva la începutul acestei cariere, e primit în acum faimoasa, atunci încă secundara academie berlineză a lui Leibniz mai degrabă din politețe și deferență politică, căci încă n-avea operă (amintiți-vă și de asta când vi-l laudă cineva pentru apartenența la marile societăți intelectuale din Vest).

Nu sunt sigur că fac dreptate mării de informație și istorie din carte cu rezumatul ăsta, dar e una dintre cele mai interesante cărți pe care le-am citit în ultimul an. Ar merita retipărită într-o ediție de buzunar.

Dinu, Tudor. Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat – rivalități politice și literare la începutul secolului XVIII. București, Humanitas, 2011, 461 p.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s