Literatura ca plăcere și pierdere de timp

Motivul pentru care critica a fost multă vreme cea mai prestigioasă parte a activității literare, cea mai fixă în rutina ei reactivă, este pentru că nimic n-o poate înlocui în simplitatea și fundamentele ei. Pare un lucru ușor (doar) să citești și, într-adevăr, încă persistă împotriva umanioarelor prejudecata că ele ar fi discipline ale acelei preocupări imprecise numite „lectura de curiozitate și plăcere”. Într-un anumit sens, e adevărat – și anume în sensul în care a trece printr-o nouă experiență estetică sau a descoperi un nou mesaj sau o nouă atitudine față de viață provoacă plăcere, deși satisfacția de a descoperi un lucru nou despre viață sau un nou sentiment și aceea pe care ți-o procură sexul sau mâncarea sunt lucruri diferite și sinonimia imperfectă din orice vocabular al agrementului nu face dreptate acestei diferențe.

Ceva din această prejudecată a săpat mereu la fundamentele criticii, împotriva căreia s-a invocat mereu bănuiala că nu e o preocupare serioasă, că nu vine ca urmare a unui efort dedicat, că nu e judicioasă, că vorbește mereu despre valori și gust, prinsă inevitabil într-un vocabular îngust al preferințelor, din care nu poate să evadeze spre ceva mai serios. Ca de fiecare dată în ultimele două sute de ani, ce-a fost mai serios decât discursurile acestea valorice despre artă au fost cele despre fapte și cine a pretins că știe să lucreze cu ele au fost universitarii. Acesta este motivul pentru care am văzut multă vreme istoricii literari, comparatiștii și teoreticienii luând locul criticilor în tot mai inefabilele ierarhii intelectuale create în interiorul studiului literar – istoria, iar apoi sociologia puteau să satisfacă nevoia de coerență obiectivă, să stabilească seturi cauzale, să le discute dincolo de problemele ori mici, ori inconsecvente ale criticii. De îndată ce s-a „descoperit” că literatura are istorie, context, evoluții și legi, ideologie și urmări – a le stabili pe-acestea a devenit mai important decât a o citi ca și cum ar fi produsă ca artă.

Turnura această istoristă avusese dreptate în fond: jargonul idealist, estetist, care prezenta orice poem ca inefabil, ascundea și incompetență și lipsă de înțelegere, disimulate savant în spatele declarației că obiectul nu poate fi înțeles rațional în primul rând. Discuțiile dese despre marii scriitori, cine merită atenție și cine nu, ce este talentul, cum poți să recunoști un geniu, cum poate fi recuperată mai bine „trăirea” din obiect sau sensul lui inexprimabil au fost de multe ori sporovăială lipsită de orice rezoluție, deși acești „critici” au scris surprinzător de mult despre un fenomen a căruia esență pretindeau că le este ascunsă și s-au înrudit astfel de departe cu teologii și fenomenologii.

Însă în genere critica bună a trecutului a crezut mereu în obiectul ei, în materialitatea lui irepresibilă în feluri pe care nu le mai vedem astăzi. Ea nu se apropia de obiect ca de un lucru inefabil, care dispare mereu sub bisturiu, pentru ca să reînceapă să licărească în intermitența lui semantică de îndată ce se îndepărta de el. Critica de artă de la Diderot la Baudelaire și cea literară de la Johnson la Sainte-Beuve vorbea într-adevăr câteodată despre geniu ca despre ceva „ce scapă”, dar nu pentru a-și declara eșecul în fața înțelegerii obiectului și nu pentru a depune armele în fața acestei inabordabilități. Ce e mereu frapant la marii criticii, de la Samuel Johnson la Sontag este că niciunul nu crede cu adevărat în incomunicabilitatea artei, ci – dimpotrivă, o plasează nu doar în contextul ei istoric și literar, ci și în acela al unei rețele de semnificații literare înțeleasă în termeni cât se poate de reali. Făcută cum trebuie, critica aceasta a înțeles întotdeauna arta ca concretețe.

În fapt, îndepărtându-se de critică, care nu poate să fie într-un anumit sens decât amatoricească, pentru că se păstrează mereu deschisă posibilităților obiectului și depinde de el, nereușind să generalizeze drept cunoaștere decât ceea ce primește dinafară, îndepărtându-se deci de critică, intelectualii literați s-au îndepărtat de ceea ce era mai dificil și mai real, nu mai simplu și mai factice. Orice nu poate fi decantat în reguli și descris cu ușurință e greu și orice este greu la acest nivel – și nu poate prin urmare să fie aproximat decât ca experiență, viziune, intuiție – este cu atât mai vizibil; a câștiga discernământ aici este singurul lucru din studiul literaturii care aduce a înțelepciune și prin aceasta abilitatea cea mai importantă. Sarcina criticii este mereu deschisă nu doar pentru că problema valorii este deocamdată irezolvabilă; nu valoarea este centrul demersului critic, cum se crede adesea, și nici canonul. Critica nu percepe valori, ca și cum ele ar exista în obiectul analizei ca niște abstracte instanțe ideale, iar criticul nu judecă în primul rând ca să ordoneze. Judecata critică nu este o judecată ordonatoare decât colateral – criticii au înțeles-o uneori altfel pentru că au crezut că o literatură e un clasament și că literatura universală e o întrecere între seturi de clasamente. Ce este cu adevărat neînlocuibil la critică este judecata ca act primitiv de preferință și abilitatea ulterioară de a da acestei judecăți o acuitate care vine din experiență și care numai de-acolo poate veni. Această experiență poate să fie o acumulare ordonată de tip scolastic, dar nu trebuie să fie, fiindcă poți găsi plăcere într-un roman și fără să fi făcut tot mai marele și mai temeinicul ocol prin lumea apariției sale și – ce se spune mai rar – nu poți găsi aceste lucruri dacă nu ai o înțelegere a vieții descrise în artă care este cel puțin egală celei a artistului.

Cel mai credibil și mai persistent neadevăr al hermeneuticii moderne a fost că nu poți înțelege cu adevărat o carte decât dacă ai citit toate celelalte cărți care-o implică și pe această iluzie a exhaustivității impersonale se sprijină mare parte din pretenția de expertiză a literatului modern și motivul pentru care există lucruri ca „Joyce studies” și „eminescologie”. Această convingere se bazează pe ideea că trecutul, de îndată ce devine prea îndepărtat, nu mai poate fi recuperat decât prin reconstrucție, nu prin recunoaștere, și că nu mai poate să însemne ceva cu adevărat decât în cadrul de concepte și informații al acestei reconstrucții, prin lupa căreia înțelegem în sfârșit „opera”. Așa se transformă o literatură în curriculum. Transformată în curriculum nu doar că devine obligație din rațiuni care pentru majoritatea elevilor vor fi ascunse, dar este inclusă într-un sistem vast de concepte și comentarii care-i cere de fiecare dată să însemne ceva, fie ceva pentru țară, fie ceva pentru existență, fie să evoce idealuri umaniste sau să problematizeze în neștire, căci – instituționalizată ca artă valoroasă – literatura este obligată să însemne, să procure înțelegere, să-și trădeze secretele, să ofere revelația care corespunde locului de mare cinste pe care-l ocupă în școală. Literatura a devenit în modernitate un corpus de texte care vin cu obligații hermeneutice, pentru că în ele se ascunde, nu-i așa, ceva care este vital pentru cultură. Ce e surprinzător la această convingere este de fapt cât de puțin adevărată este. Nimeni nu se îndrăgostește de Stendhal, Cervantes sau Homer doar ca o concluzie finală a unui elaborat proces de reconstrucție contextuală și adevărul e că în lectura literară mai mult ca oriunde cititorul se mișcă într-o preînțelegere a ceea ce citește, pentru simplul motiv că dintre toate artele, literatura este lucrul cel mai apropiat de viață și unul dintre puținele în care se poate intra fără intermediari. Ăsta e motivul pentru care poate fi încă catalogată drept plăcere și distracție: e straniu că se înțelegea mai bine în Evul Mediu calitatea ei excesivă, de act cultural care seduce și derutează și că multă vreme s-a vorbit împotriva lecturii romanelor, tocmai pentru că sunt așa de atrăgătoare și „te consumă”, dar că acum am ajuns să credem că-ți trebuie aparat și ediții critice ca să le înțelegi.

Deși studiul literaturii a avut numai de câștigat de pe urma ei, ideea expertizei în literatură și pedagogizarea ei ulterioară este lucrul nefast care s-a întâmplat literaturii în ultimele două sute de ani. Până și romancierii – amatori prin excelență, digresivi geniali și diluatori cu talent – au ajuns să creadă că trebuie să știe să scrie proză, de parcă ar exista un anumit fel de a o face, căreia trebuie să i se dea atenție.

În ultimă instanță însă, aprecierea pentru cele câteva zeci sau sute de mari opere ale literaturii universale nu este ceea ce școala poate să procure și ceea ce un manual poate să învețe. Înțelegerea acestor opere este rezultatul sumei nu doar a unor liste nominale învățate pe de rost sau ale clasificării figurilor de stil și datelor contextuale pe care le oferă școlile ca educație, deși de fapt sunt un Ersatz, ci produsul unei angajări în lume care aduce cu sine o problematizare a ei așa cum o găsești ori satisfăcută, ori descrisă, ori doar oglindită în această literatură. Literatura este unul dintre locurile în care educația duce; și e deopotrivă un test pentru cât de reușită a fost. Și ca atare ar trebui să rămână în școală nu ca bază a educației, ci ca recompensă a ei.

Progresul înțelegerii literare, dacă există, n-are oricum metodă alta decât lectura, de aceea literatura ar trebui predată doar ca lectură. Auxiliarele învățării în umanioare, cu schemele lor pedagogice și „obiectivele” semestriale sunt auxiliare ale semidoctismului, căci ele oferă înțelegerea prezumată a literaturii înaintea oricărei experiențe a ei și sunt ca atare triste simulacre ale normalității. Îmi pot imagina cu ușurință elevi și studenți care înțeleg și se bucură de Rabelais (care nu e foarte diferit de benzile desenate) fără să poată da o definiție a metonimiei și sinecdocei. La fel de bine îmi pot imagina că ar fi un câștig pentru literatură dacă studenții ar citi poeții contemporani români, chiar și dacă n-ar fi deschis niciodată vreo carte de poezie scrisă înainte de 1800. Ce se pierde și se câștigă prin ignoranță este foarte neclar în cunoașterea literară și ca atare ce înseamnă cu adevărat „ignoranță” aici e cu atât mai greu de definit.

Asta, e adevărat, nu rezolvă ce în fond este cea mai dificilă problemă a educației literare (și poate umaniste în genere) și anume nu ne dă răspunsul la întrebarea: de ce, totuși, cei mai slabi critici și scriitori sunt cei care nu știu literatura trecutului? Care nu cunosc operele lui importante? Ce se află în tradiție dacă nu se pot scrie lucruri abile în lipsa unei cunoașteri informate a ei? De ce, adică, producătorii literaturii și criticii nu se pot lipsi de trecut, cum poate mulți dintre ei, paricizi de profesie, ar vrea s-o facă?

Asta se întâmplă dintr-un motiv foarte simplu, cred: trecutul este locul în care majoritatea literaturii bune s-a scris și – în lipsa unei cunoașteri a ei – este improbabil ca cineva să poată s-o repete, adică să scrie altă literatură bună. Nu e imposibil, însă; scriitorii mari sunt inocenți în feluri interesante, necitiți unde-i crezi informați și neștiutori acolo unde te-ai aștepta să știe, dar nu sunt niciodată ignoranți. Lor, mai degrabă decât școlii, li se datorează reînvierea ocazională a trecutului literar. Literatorii (ca scriitori și critici) contemporaneizează literatura prin aceea că nu se pot lipsi de ea și un scriitor care poate să aducă din nou în discuție un artist din trecut face un bine mai mare literaturii trecutului decât ar putea-o face școala. Canonul literar se păstrează și se schimbă cel mai bine prin literatura altora și rareori obține cineva din școală o imagine mai vie a literaturii importante decât aceea pe care ar obține-o din parcurgerea interesată a literaturii înseși.

Dar această parcurgere interesată nu e niciodată interesată conceptual și nici mânată de la spate de sentimentul unei enigme care caută răspuns, așa cum citești cel mai des în biografiile fizicienilor sau matematicienilor. La început, nu te duci niciodată la literatură ca să afli, ci ca să simți, și ca atare a încerca să o elucidezi explicându-i mecanismele nu este decât un prost înlocuitor pentru lectura însăși. Oricărui sistem pedagogic îi e teamă că – dacă e întrebat CE anume oferă – nu va putea să arate rezultatele învățării în termeni practici. Ce s-a întâmplat în cazul literaturii, nu doar în România, ci și în Europa în genere, este că sistemele pedagogice au instrumentalizat-o și transformat-o în pretext pentru cunoaștere, ca să pară că studiul literar e despre ceva util. Asta mai ales pentru că școala europeană nu suferă să fie despre plăcere – ea trebuie să pară că e despre efort.

5 comentarii

  1. Excelent articol, Iulian Bocai, mi l-am desărcat! Mă bucur că m-am păstrat abonat la blogul tău, îmi vin postările și, de câte ori mă interesează tema, le citesc cu mare plăcere. Ai mai avut și altele care mi-au plăcut, dar ăsta mi-a plăcut în mod deosebit. Substanțial, bine blindat conceptual, persuasiv și excelent articulat.adrian g. romila. 

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s