Despre viața emoțiilor și despre viață în genere, psihologi americani și canadieni în vogă vorbesc după cum urmează: viața este grea, iubirea este un lucru bun, iată un experiment cu homari sau macaci sau babuini care arată că e mai bine să fii fericit decât să nu fii fericit, că e mai bine să ai părinți decât să n-ai și că în general, în viață, e mai bine să ai decât să n-ai, dar că de la un punct încolo, când ai deja prea mult, surplusul acesta nu te mai scapă de tristețe și trebuie să-ți regândești fericirea pe alte coordonate, deși în principiu și trăgând linie, e mai bine să fii viu decât mort. După covârșitorul număr de cazuri și cercetări psihologice citate de Haidt în Ipoteza fericirii, care dovedesc cele mai crunte banalități prin cele mai sofisticate experimente, ai zice că psihologia este o disciplină a superfluului și inutilului și că mai e și locul în care știința contemporană muncește din greu ca să prindă din urmă filozofia antică. Luați vă rog aceste abstracțiuni existențiale (care aduc a cele 12 capitole din 12 reguli pentru viață a lui Peterson) pe care ni le oferă Haidt cu o generozitate care te face să apreciezi virtuțile zgârceniei:

Haidt, Jonathan, Ipoteza fericirii, traducere din engleză de Simona Drelciuc, Humanitas, București, 2020

Suntem controlați de dorințele noastre.

Suntem buni la raționalizări post-factum.

Ne supraestimăm constant abilitățile.

Plăcerea mai mare e în ce faci decât în ce ai, iar de la un punct încolo banii nu aduc fericire. (Care mie mi-a adus aminte de asta.)

Relațiile sociale sunt importante în ecuația satisfacției de viață și e mai bine să ai prieteni decât să n-ai.

E de asemenea mai bine să fii căsătorit.

În căsătorie, pasiunea nu ține multă vreme, ea trebuie înlocuită cu o formă de prietenie.

E mai bine să ai control asupra vieții tale și să nu te cerți cu lumea.

În afară de abilitatea lor de a putea fi transformate în citate motivaționale, ce miră cel mai mult la ele e că trebuie să fie susținute de o poleială de jargon științific pentru a putea fi redefinite drept cunoaștere și prezentate ca atare. E drept, Haidt spune că încearcă să împace descoperirile psihologiei contemporane cu o înțelepciune veche de când lumea; într-o oarecare măsură îi reușește. Relatările diverselor experimente psihologice și sociologice din ultimii cincizeci de ani sunt interesante. Ce le strică e tot restul. Ca majoritatea psihologilor americani pe care i-am citit, Haidt are infantilul obicei de a 1. repeta banalitățile de mai sus de la un capitol la altul, ca să le facă mai complet prezente în generalitatea lor de adagii înțelepte. 2. și-apoi de a le întări prin pilde personale.

De pildă, ne spune Haidt:

În timpul masteratului, aveam o grădină micuță în fața casei mele din Philadephia. Nu eram foarte priceput la grădinărit și călătoream foarte mult în timpul verii.

Cum oare o să continue această poveste? Dacă ați ghicit că florile mureau când n-avea grijă de ele, ați avea dreptate: florile chiar mureau, iar dacă le punea apă nu mai mureau. În plus, erau și rezistente; de pildă, chiar dacă mureau aproape de tot, se reînvigorau de îndată ce Haidt avea mai multă grijă de ele. Așa, înțelegeți, se întâmplă și-n viață.

Sau ce faceți de pildă dacă sunteți prinși într-un loc de muncă care nu vă place și în care simțiți că nu vă puteți folosi toate calitățile sau de care nu sunteți în genere mulțumit? Păi,

Dacă sunteți blocat într-o muncă în care nu vă puteți folosi avantajele, redefiniți-o pentru a le include. Poate că va trebui să munciți mai mult pentru o vreme, precum personalul de serviciu de la spital, care apela la bunătate, dragoste, inteligență emoțională sau simț civic. Dacă vă puteți folosi calitățile, veți putea găsi mai multă satisfacție în muncă; dacă veți găsi satisfacție, veți căpăta o atitudine mai luminoasă și mai bine ancorată în activitate…

E simplu, nu? ….și apoi veți fi mai fericit făcând același lucru pentru aceiași bani, mințindu-vă că e o vocație, deși în viața reală n-aveți cu ce să vă plătiți chiria.

Sunt poate prea dur cu el, cartea oferă ici, colo lecturi interesante, iar în interviuri și conferințe nu e mereu atât de insipid. E și prima lui carte. Argumentele (genetice, evoluționiste în mare parte) sunt poate demne de atenție, dar concluziile sunt câteodată atât de ordinare, că mă surprinde că a crezut că e nevoie să le confirme în operele înțelepciunii antice ale mai multor continente. Ipoteza fericirii de fapt nu există, fericirea pentru Haidt e un „așa și-așa”, adică e bine și așa, dar e bine și altfel. Însă nu era asta evident de la bun început? Cum ai putea sistematiza un astfel de subiect în manieră originală? Problema studiilor psihologice este că sunt atât de locale că, dacă asta e starea de acum a disciplinei, ele n-ar putea fi generalizate niciodată în ceva sistematic. Poate tocmai de-asta există printre psihologi nevoia – în fond, o recunoaștere a eșecului – de a se întoarce la existențialism, la tehnici meditative orientale sau la pilde.