În 2020 am renunțat vreo trei luni la smartphone, dar în cele din urmă am descoperit că aveam nevoie de el pentru două lucruri de care nu mă puteam lipsi: hărți, de câte ori ajungeam pe undeva și nu știam unde sunt, și banking mobil, cu care-mi plăteam facturile. Ieșisem de pe Facebook în 2019 și închisesem Whatsapp câteva luni mai târziu: îi ascultasem pe Shoshana Zuboff, Jaron Lanier și alți câțiva în interviuri și conferințe și știam despre toate scandalurile scurgerilor de date, dar n-am plecat de pe platformele astea în primul rând din rațiuni de confidențialitate (cu atât mai mult cu cât Facebook îți păstrează un profil chiar dacă n-ai cont pe rețea). Problema principală a Facebook, Instagram și Twitter (și într-o măsură mai mică a Google și Whatsapp) este că sunt industrii ale atenției și că fac trei lucruri nefaste:

  1. încurajează predispoziția unei atenții obsesive pentru imaginea publică, până acolo încât ajungi – ca utilizator – să te gândești la tine însuți ca la cineva care are o imagine ce trebuie întreținută; asta te face și neautentic, pentru că există oricând pericolul să începi să te identifici cu ceea ce vrei să creadă alții despre cine ești, și să cauți, în plus, o confirmare publică cel mai adesea superficială, care vine de la oameni care de obicei îți sunt străini și n-au nicio părere despre persoana ta.
  2. oferă instrumente care, prin felul în care sunt organizate, preferă reacția imediată și comentariul „pe loc”, sublimate într-un click, în defavoarea curiozității și răbdării atente
  3. tocmai pentru că se bazează pe o filozofie simplă a preferinței și aversiunii spontane (gândită în funcție de mici experimente și descoperiri ale psihologiei adicției – nici nu mă miră că Zuckerberg a studiat psihologie), dă naștere la tot felul de fenomene de indignare în masă sau potențează panici politice (din simplul motiv că e foarte greu să spui NU când toată lumea pe care o cunoști spune da în același timp).

Pe Facebook recunoști toate aceste lucruri, dintre care poate cel mai îngrijorător e ușurința cu care oamenii își anunță aderența la idei, proiecte sau figuri pe care de multe ori nici nu le cunosc bine, ori ca să câștige un puțin și trecător prestigiu prin asociere, ori ca să se afle în treabă, rețeaua creând un efect de lupă peste pasiunea general umană de a-ți da cu părerea. Rețelele au, dar noi, ca utilizatori, încă nu avem o bună înțelegere a modurilor în care noile tehnologii ale comunicării au schimbat dinamica vieții politice a unei comunități, însă ceva din felul în care sunt structurate acestea creează evident canale neoficiale de potențare a energiilor politice care altădată ar fi rămas mai ales locale.

Nu aduc aici clasicul argument anti-tehnologie, care e dat într-un fel sau altul de la Heidegger încoace: că sunt puțini oameni care înțeleg cum funcționează noile tehnologii ce devin, în necunoștință de cauză, moduri prin care distrugem sau uităm de lumi mai vechi și poate mai nobile, în care comunicare se făcea față în față și era mai implicată. (O variantă a lui, tehnologia ca „outsourcing” al memoriei, apare și la Platon.) Mi s-a părut întotdeauna neconvingător. Și înaintea revoluției tehnologice se foloseau lucruri despre care a căror funcționare n-aveam habar, iar la un moment dat oricine trebuie să se împace cu gândul că trăiește într-o ignoranță selectivă. Nu e atât de interesantă și nici întotdeauna de deplâns lumea „veche”, care pare că a fost îngropată sub asaltul tehnologic contemporan, cât predispozițiile psihologice pe care aceste rețele le manipulează, spunând că ne dau libertatea și gratuitatea unei comunicări instantanee, când de fapt scopul lor principal este să ne păstreze autentificați ca să poată descoperi căi tot mai puțin evidente de a face bani de pe urma a ceea ce-și imaginează că vrem.

De fiecare dată când un serviciu încetează să-ți ceară plată și continuă să pretindă totuși că-ți oferă ceva, e imposibil să nu te întrebi – mai ales într-o lume în care lipsa de profit e un soi de păcat originar – ce obține de la tine când nu mai obține banii. Facebook, Instagram, Google și Twitter obțin profiluri publicitare și aproximări tot mai reușite ale comportamentului economic al unor consumatori privați. Microsoft, care a avut multă vreme un model de afaceri clasic, adică a vândut sisteme de operare și servicii, a început să înțeleagă și el profitabilitatea noii piețe și acum se roagă de utilizatorii Windows 10 pe toate căile posibile să-i dea acces la informații private pentru a putea să le „ofere publicitate personalizată”. Nu mersi. Nu mai e de ajuns deci să ai produse și să le vinzi, acum trebuie să ai „utilizatori” care, pe lângă faptul că-ți cumpără produsele, trebuie să fie dispuși să se lase disecați pentru ca informațiile lor (istoria utilizării aplicațiilor, a navigării, chiar și a tastării) să poată fi vândute altora.

La un anumit nivel, lumea care le folosește serviciile înțelege aceste lucruri și nu-i pasă. Poate că datele pe care aceste companii le strâng despre fiecare dintre noi sunt suficient de neutre cât să fie de interes numai publicitarilor, deși faptul că Facebook refuză în repetate rânduri în procese să divulge ce informații culege despre utilizatori arată că știe că adună informații mult mai specifice decât ce calculator vrei să-ți cumperi și, într-adevăr, chiar asta face, cum se vede dintr-o știre din 2017, în care un raport intern al companiei le promitea unor firme australiene că Facebook poate să le ofere baze de date cu adolescenți australieni care se simțeau „inutili”, „buni de nimic” și „ratați” (deși ironia face ca statul pe Facebook și Instagram să fi fost una dintre cauzele acestei ratări). Cum ar veni, rețelele de socializare sunt aici și cauza bolii, și medicul care-o diagnostichează, și cel care câștigă bani de pe urma celor pe care-i ajută să vândă produsele care s-o vindece. (Chiar și limbajul noii revoluții tehnologice e cel al adicției: ești un user. În română e și mai ironic: te autentifici pe rețele unde de cele mai multe ori singurul lucru pe care nu-l poți fi e „autentic”).

Acestea fiind spuse, nu e de mirare că în ultimul deceniu discuția despre confidențialitate a fost cvasicontinuă. GDPR i-a salvat pe europeni de o parte din probleme și măcar le-a oferit tot o parte din puterea de decizie asupra propriilor date. Există desigur alternative ca Tutanota și DuckDuckGo și navigatoare ca Brave, care și-au creat o mică nișă tocmai pe promisiunea confidențialității. Am încercat să folosesc DuckDuckGo câteva luni, dar e foarte slab comparat cu Google sau Bing și oferă rezultate proaste și nespecifice; pe România și pe informația în limba română e aproape inutilizabil. Tutanota, unde mi-am făcut un cont plătit din curiozitate, are un singur avantaj – că nu e Gmail, altfel are o interfață ridicolă și funcționalitate primitivă. Dacă cineva vrea azi să folosească aplicații care respectă confidențialitatea clienților, trebuie să facă două lucruri aparent contradictorii; să plătească și să se mulțumească cu puțin, unde pe Facebook nu plătești nimic, pare că ți se dă mult și nici nu simți că ți s-ar lua ceva. Altfel, dacă ai telefon e imposibil să renunți la un cont Google sau Apple, deși cu câteva luni în urmă a apărut un raport al Congresului SUA în care se recomanda spargerea monopolului marilor firme de tehnologie prin scindarea companiilor, tocmai pentru că au o putere prea mare asupra pieței.

Toate lucrurile astea inflamează imaginația multor jurnaliști și pierderea confidențialității e prezentată uneori – așa cum face Zuboff – ca un soi de pierdere a „umanității”. E cam mult spus, poate, deși văd cum ar putea cineva să creadă că te alienează faptul că trăiești în lipsa conștiinței siguranței propriilor gânduri, care sunt prelucrate de algoritmi programați să te transforme în produs.

Pe mine mă neliniștește nu atât ce fac aceste rețele cu ce iau de la tine, cât ce-ți fac atâta timp cât le folosești. Am avut de trei ori cont Facebook și de trei ori l-am șters; mă indispune tocmai faptul că te încurajează să fii prezent, să spui mereu ceva, să-ți încarci toate pozele, să te arăți în toate ipostazele cotidiene, de la a te juca cu propriii copii până la a mânca la restaurantul unde poate te-ai dus pentru că știi c-arată bine în poze. Și aș putea să accept până și incitarea asta la exhibiționism dacă n-ar veni la pachet cu lucruri care nu se văd, dar care se subînțeleg: în primul rând prelucrarea propriei vieți ca să pară demnă de a fi pusă pe „rețea” sau postarea de citate și păreri care promovează mereu o față cu care vrei să te identifici, apoi lauda de sine care uneori e directă (am scris, am făcut, am realizări etc.), alteori fals modestă și indirectă („mulțumesc lui x că a văzut cine sunt” etc.). Cu Instagram și Facebook am devenit dintr-odată agenți de PR ai propriei noastre vieți și încurajăm la noi mai ales poza. Nu era că vedeam lucrurile astea la alții și mă îngrijorau (deși într-un fel sau altul toată lumea din online participă la spectacolul promovării personale). Le vedeam la mine însumi și mă speriau. Așa că nu mai am nimic în afară de e-mail de mai bine de un an. Am avut un an liniștit și singurul lucru care-mi lipsește e că nu mai pot să aflu așa de ușor ce se mai întâmplă în lumea literară.

M-am gândit – după ce mi-am închis Whatsapp – dacă să folosesc alt serviciu de mesagerie instant, dar mi-am dat seama că ce mă indispunea în primul rând la Whatsapp și, prin extensie, la toate celelalte, era tocmai că făcea comunicarea prea ușoară. Ți se scriu și scrii tu însuți, fără să te mai gândești, tot felul de lucruri inutile, fără rost, nu atât ca să comunici, cât pentru că te-ai obișnuit să fii mereu prezent – distanța de la percepție la expresie devine tot mai mică și de altfel aceste companii chiar mizează pe dependența utilizatorului de lumea nesfârșită a satisfacțiilor imediate (insta). Filozofia conectării instantanee – încurajată mai ales de Facebook și Google, care-ți cer să-ți legi orice cont de orice alt cont, ca nu cumva să se întâmple ceva și tu să nu fii de față să afli – este cel mai mare dușman al capacității de a fi singur și capacitatea de a fi singur este cel mai important lucru care se pierde aici. Restul – the privacy – poate fi negociat, mai ales că problema confidențialității începe să câștige masă critică în Vest, cum se vede nu doar din GDPR și din faptul că Whatsapp tocmai a pierdut suficienți utilizatori cât să oprească planurile de a partaja date cu Facebook, ci și din campaniile neîncetate de PR ale acestor companii, care vor neapărat să te convingă că nu te spionează decât în feluri cu care ai fi de acord să fii spionat (deși întotdeauna rămân în setări fluxuri de date pe care nu le poți controla). Dar în toată panica despre confidențialitate uităm de toate celelalte lucruri pe care ni le fac și care sunt parcă mai importante.