Am început să lucrez la ceva nou și pun aici începutul; poate-i place sau displace cuiva și-mi zice de ce. L-am pus și pentru că, atunci când știu că un text e public, încep să mă gândesc la el în feluri care m-ajută să-i văd defectele.

And what is our failure here but a triumph’s evidence 
For the fullness of the days? Have we withered or agonized?
 

1.  

Trecuse aproape jumătate de an de când Emilia Marcu începuse să simtă că se descompune. Când se privea în oglindă după o zi lungă și agitată, i se părea că e urâtă și-i venea uneori să-și provoace singură durere, ca să se oblige să regăsească iarăși încrederea în sine aproape animalică din trecut, siguranța gesturilor și ambiția, pe care nici n-ar fi putut spune când le pierduse sau, în orele cu adevărat disperate, dacă le avusese vreodată. Se oprea în fața oglinzii când se întorcea acasă, se dezbrăca și – văzându-și picioarele rotunde, umflate și umerii apatici întinși ca două streșini strâmbe peste bulbucii sânilor – i se părea că seamănă cu o leoaică obosită ajunsă la sfârșitul vieții. Alteori strângea din pumni, închidea ochii și-și șoptea ceva; atunci, pentru câteva clipe, se simțea din nou bine, crezând că faptul că luase act de problemă o așezase pe drumul rezolvării ei. 

Nu știa nici ea care era problema și de la ce i se trăgea această descurajare; urâtă știa că nu e și dacă era suficient de inspirată să treacă prin același ritual în fața oglinzii dimineața, nu se mai simțea cuprinsă de aceeași dezamăgire; asta îi dădea de înțeles că ce urâțenie simțea la sine nu era a corpului, ci venea dintr-un soi de insatisfacție generală, care-i contaminase întreg corpul cu sentimentul unei degradări iremediabile. Uneori, dacă reușea să rămână multă vreme nemișcată într-un fotoliu, citind o carte, sau jucându-se pe telefon, această nemișcare o liniștea și o făcea să se simtă bine. De câteva ori se apucase de meditație. Dar cum avea o fire ca de burete, care oscila cu cea mai mică schimbare de exterior, uita de micile ei certitudini de îndată ce ieșea din casă și, ajunsă în stradă sau la muncă, începea să strângă din nou în suflet toate frustrările și agitațiile zilei, care o copleșeau într-atât, că atunci când ajungea iarăși între patru pereți, se simțea ca o cutie de rezonanță pentru toate spaimele lumii și pentru câteva minute începea iarăși să se îndoiască de sine și să tremure imperceptibil. Simțea tremurul acesta în dinți și-n degete, în oasele gâtului care părea să i se clatine incontrolabil de câte ori închidea ochii și câteodată în lobii urechilor. Alteori i se părea că până și hainele pe care le poartă o apasă prea tare pe umeri și-i venea să și le jupoaie, cu tot cu piele, ca să poată în sfârșit să fie liberă. 

Unde mai pui că, într-adevăr, începuse să se și îngrașe și să aibă carii, să-i bată inima mai tare când urca mai mult de douăzeci de trepte, să observe la sine toate semnele unei stranii îmbătrâniri accelerate, pe care – pentru că până atunci nu fusese decât tânără și n-ar fi știut să le recunoască – le confunda cu un proces vegetal de putrefacție, simțindu-se de parcă însăși structura ei moleculară ceda în fața unor lucruri care se petreceau în ascunzișurile corpului și-o sabotau dinăuntru. Era convinsă că descompunerea asta nu putea să vină decât ca urmare a unui episod extraordinar al vieții ei. Îl căuta de luni întregi degeaba însă, fiindcă nu se putea gândi la nimic care să o fi putut aduce unde era și, ca toții oamenii bogați și fericiți care dau pentru prima dată de greu, Emilia Marcu începuse să creadă că ea singură e de vină pentru tot ce i se întâmplă; așa ajunsese să repete aproape în fiecare seară ritualul acela din fața oglinzii, ca pe un exercițiu spiritual. 

Toate aceste lucruri trebuie spuse ca să se înțeleagă încă de pe-acum că tragedia Emiliei Marcu a început de fapt cu mult înainte de evenimentele neobișnuite care vor fi relatate în această carte și că în seara în care soțul ei a găsit-o în fața oglinzii, dezbrăcată și vorbindu-și sieși ca o nebună, ea trecea deja de șase luni de zile printr-o criză existențială, pe care nu putea s-o înțeleagă și despre care soțul n-avea habar, fiind din specia bărbatului român care nu lucrează la maturitate decât cu spectrul de emoții pe care le-a învățat până la șaisprezece ani. 

Locuiau amândoi într-un bloc de apartamente, cu pereți bolnăvicioși și-n care nicio conversație nu putea să rămână intimă, fiindcă coridoarele lui înguste și lungi propagau orice voce pe mai multe etaje, de obicei prin țeava de aerisire din bucătărie și baie. Lui Matei Marcu i se mai păruse de câteva ori, venind acasă, că-și aude nevasta vorbind de una singură în casă, dar nu-l crezuse niciodată un lucru atât de grav încât s-o confrunte, iar ea – neștiind că e auzită – continuase să-și practice micile meditații nude în fața aceleiași oglinzi vechi, lucru pe care-l făcea cu renunțare și-ntr-o seară în care Matei Marcu a intrat în casă pe nesimțite. 

—Trebuie să-ți revii, trebuie, rostise Emilia de câteva ori în fața oglinzii. 

Și o altă voce o întrebase atunci Să-ți revii din ce? Avea un timbru care femeii i s-a părut rece și divin și pentru câteva clipe ea chiar a crezut că ieșise cu totul din realitatea cotidiană și că discută cu însăși Esența Divină, până să iasă din stupoare și să-și dea seama că e de fapt chiar vocea soțului, ce chiar atunci se întorsese acasă, într-o seară de vineri, la sfârșitul unei lungi și glorioase săptămâni din primăvara lui 2016, care se întâmplase să fie și cea mai fericită a vieții lui. 

Matei Marcu își auzise soția din holul apartamentului, fără s-o vadă și la început crezuse că vorbește cu cineva. Ea s-a speriat la auzul vocii lui și a fugit repede din fața oglinzii, lovindu-se în panica momentană de un scaun greu, de metal, și trântindu-l peste o masă mică plină de sticle de parfum, deodorante și ceasuri de mână. Grăbit de zgomot, Matei Marcu a intrat în sufragerie tocmai cât să vadă jumătate din buca curului alb și oval al soției dispărând pe ușa neagră a dormitorului. 

Pentru o fulgerare de secundă i-a dat prin minte că o prinsese într-un act de infidelitate conjugală și i s-a părut că-i fuge podeaua de sub tălpi. S-a uitat în jur după silueta amantului cu care imaginația lui panicată populase sufrageria, dar nu vedea decât masa și scaunul trântite în apropierea intrării și o canapea verde, mare, de trei locuri pe peretele din față. 

Dincolo de ușa dormitorului, hohotele Emiliei au izbucnit imediat ce-a închis-o. El n-a știut dacă sunt hohote de râs sau de plâns, dar soția plângea; începuse să plângă încă dinainte să se fi decis că vrea să fugă. Această fugă de rușine a fost de altfel picătura care umpluse paharul, fiindcă a știut atunci că mai exista un om pe lume care devenise martor la această decădere imaginară, ce devenise dintr-odată imposibil de negat în realitatea ei intermitentă. 

— Emilia? Cu cine vorbeai? 

Când a intrat în dormitor după ea, soția trăsese repede pe ea un tricou lung și alb de-al lui, care-i ajungea până peste șolduri și care-o făcea frumoasă, lăsând dezvelite pulpele de lapte ale picioarelor pline. El s-a uitat aproape instinctiv după ușă, unde se aștepta să-l găsească pe bărbatul dezbrăcat, și simpla imagine a unui penis umed și sfrijit de spaimă, îngropat de rușine în căușul palmelor ibovnicului, fusese de ajuns să-i provoace greață. În spatele ușii nu era nimeni și, deși a răsuflat ușurat, în seara aceea a continuat s-o urască pentru ceea ce-și imaginase că ar fi putut să-i facă. S-au privit o fracțiune de secundă și Emilia, dându-și seama că nu mai poate să-și ascundă degradația și să pretindă că e fericită a izbucnit în lacrimi și-a plâns cum nu mai plânsese din copilărie. A plâns cu fața roșie de durere și i-a vorbit soțului despre câte-i veneau la gură, în timp ce el o asculta pierdut, uluit, cu cea mai mare atenție, când înduioșându-se, când întrebându-se în spatele minții sale dacă nu cumva e isterică și trebuie să cheme doctorul, când spunând câte un Hai… sau un Dar… incredule. 

Matei Marcu era genul de om inimos căruia îi dădeau lacrimile și la înmormântările străinilor, dar trăise suficient alături de nevastă-sa cât să-i ia nemulțumirile nu pe de-a-ntregul în serios și să le pună în perspectiva tuturor celorlalte mici crize prin care o văzuse trecând și pe care de altfel le suportase, i se părea lui, cu stoicism, felicitându-se în secret că le făcuse față fără să-și piardă mințile și cu acea ușoară indiferență a bărbaților față de problemele celuilalt sex. A auzit multe lucruri în seara aceea, dar luate laolaltă, indicau toate aceeași stare de fapt: o renunțare bizară, căruia el nu-i putea răspunde decât cu perplexitate, fiindcă nu știa de unde vine. 

— Trebuie să-mi revin, i-a spus Emilia Marcu în mod repetat, printre tirade incoerente despre sensul lucrurilor, viața fără scop, oboseala vârstei, lipsa ei de viitor, zilele prin care se strecura ca mierea, lentă și anonimă, ura pe care o simțea pentru toată lumea care-i dădea buzna în suflet, fericirea care o înăbușea pe neașteptate în cele mai ciudate momente ale zilei și de care se temea, fiindcă era o fericire maniacală, depresia tăcută care întuneca toate locurile în care intra ca să scape de ea, doar ca să descopere că o adusese cu sine, pentru că o purta pe umeri și-n piept, ca pe o haină interioară, pentru ca la sfârșit – după ce se liniștise și respira normal – să-i spună, oftând o ultimă oară, aproape ca o concluzie:  

— Cred că ar trebui să divorțăm. 

Matei Marcu a râs de îndată ce-a auzit-o, un râs animalic, ca o tuse măgărească și, contrar firii sale împăciuitoare, acest râset a lăsat loc chiar atunci unei mai vechi răutăți provinciale de-a sa, moștenită din familie. Pentru prima oară în căsnicia lor de șapte ani, și-a făcut nevasta proastă

— Păi și din ce-o să trăiești? 

Mirată de vehemența lui, Emilia Marcu și-a dat seamă că mersese prea departe și n-a zis nimic, umplând tăcerea cu alte lacrimi. 

— Din ce-o să trăiești, proasto? 

Îl enervase, așa că bărbatul a insistat. 

— Din ce-o să trăiești, spune? 

Ea plângea, sperând să-l facă să plece. 

— Apartamentul e-al meu, mașina e-a mea. Când e ultima oară când ai cumpărat tu ceva în casa asta? Și cu ce sunt eu de vină că nu-ți place ție unde-ai ajuns? Nu ți-am dat toate posibilitățile? a întrebat-o ca un părinte dezamăgit și a ieșit din dormitor, apoi din apartament, cu un șontâcăit supraponderal și înfrânt, care semnala că se duce să-și plângă de milă. În ușa apartamentului, s-a mai oprit o dată și s-a întors spre ea cu o față pe care Emilia Marcu a citit numai ură și nedreptate, dar în care el pusese doar dezamăgire și frustrare. 

Emilia Marcu nu voia cu adevărat să divorțeze de soț când îi spusese că vrea să divorțeze, dar ajunsese în acea etapă a disperării ei în care nu mai putea găsi satisfacție decât făcându-le altora rău și la altceva mai bun nu se putuse gândi.  

Vezi că femeile se ceartă din plictiseală și tu te plictisești cam des, îi spusese taică-său când venise cu cinci ani în urmă în pragul vechii case a copilăriei, plângându-se că s-a certat cu Matei și că n-are unde să se ducă. Hai tata, i-a zis. Nu fi misogin.   

— Ce să nu fiu? întrebase bărbatul înalt, cu brațe lungi, îmbrăcat într-o pijama roșie de mătase, care-l făcea să arate ca un milionar bătrân. 

— Să nu mai vorbești așa. 

— Dar de ce, mă rog? 

Și s-a așezat în fața ei la masa din bucătărie, înconjurând cu degetele lui lunguiețe, fără carne, o cană de ceai de mentă și-a privit-o cu ochi verzi, amuzați. 

— Hai, zi! i-a spus, privind-o în continuare. 

— Ce să zic? 

— Spune ce-ai făcut. 

— Eu? Dar tu crezi vreodată că nu e vina mea? 

 Domnul Oprea avea pentru dramele emoționale ale unicului său copil o indiferență care venea nu din lipsă de dragoste, ci din faptul că era suficient de bătrân cât să creadă că orice suferință e o prostie și că nu merită să-și bată capul cu problemele altora. Privirea amuzată cu care o țintuia în seara aceea pe Emilia Marcu putea fi pe jumătate explicată prin această indiferență yoghină, și pe jumătate prin aceea că încă din ziua nunții știuse în inima lui că fiică-sa n-avea să fie fericită. Nu în atât de limpezi cuvinte, i-o și spusese, iar motivul pentru Emilia Marcu plecase de-acasă acum nu făcea decât să i-o confirme. 

Nu era complicat: fata lui plecase de-acasă în acea seară fiindcă Matei Marcu cumpărase un apartament nou în centrul orașului, fără să i-o spună. Fusese promovat de la director de filială bancară la supraveghetor la centru și se pomenise dintr-odată făcând parte din acel grup de oameni ambițioși, mândri și fără scrupule care peste tot în România își spun manageri

Promovarea îi luase pe însurăței prin surprindere: pe Matei Marcu, care era mulțumit cu postul său de director de filială din Romancierilor și nu avea de gând să și-l schimbe în curând. Și pe noua lui soție, care era mulțumită de postul soțului, în care – cu toată dragostea ce i-o purta – nu prea reușea să vadă nimic care să-l ridice deasupra firii sale de – ura s-o și gândească – contabil. E drept, Emilia Marcu nu era în acea etapă a vieții ei suficient de inteligentă să înțeleagă că e nefericită pentru că soțul ei devenise, dintr-odată și peste noapte, mult mai important și mai bogat decât ea, așa că ruptura n-a avut loc imediat. În primele luni după această promovare, cei doi au fost fericiți și au mâncat în oraș aproape în fiecare seară, minunându-se și de cât de norocoși sunt și de toate lucrurile noi pe care și le puteau permite, care le ieșeau în cale atât de des că se pomeneau trebuind să arunce altele ca să le facă loc.  

Emilia Marcu a descoperit nebănuitele teritorii pe care i le deschidea bogăția la sfârșitul unei luni în care ieșiseră în oraș în aproape fiecare zi a săptămânii și se întorsese acasă, dintr-o librărie centrală, cu șaptesprezece cărți în două pungi mari de hârtie, care i se și rupseseră la metrou. În orice altă zi, o pungă ruptă ar fi fost un dezastru și i-ar fi împărțit amiaza în două eternități: orele de dinainte de ruperea pungii și cele de după ruperea pungii, dar în ziua aceea n-a făcut decât să râdă. Și-a dat seama, privind cărțile împrăștiate pe jos, că se ridicase definitiv deasupra vieții și că e fericită. Știa că poți să tai unele bogății cu lama în grade infinit de fine, dar simțea atunci că dacă o taie pe-a ei cu cuțitul, și-n felii cât mai mari, tot ar mai fi rămas la final ceva pe care l-ar fi putut dona orfelinatelor despre care-i plăcea să citească și-n care nu intrase niciodată. 

Niciunul din soți nu era risipitor din fire, dar toate acestea îi arătaseră dintr-odată Emiliei că ajunsese în altă parte a vieții ei, una nouă și exaltată, în cotloanele căreia s-a rătăcit vreme de jumătate de an într-o stare de amuzată stupefacție.  

Nu mai credea că noua ei fericire ar putea avea sfârșit, dar chiar când se aștepta mai puțin la o schimbare, undeva prin vara lui 2011, Matei Marcu a venit într-o seară acasă să-i spună că trebuie să plece din țară. 

— Mi-au zis ăștia că trebuie să merg într-un training de trei luni în Olanda. 

— Care ăștia? 

— De la muncă. 

— Când? 

— În 2 săptămâni… 

— Și cât vor să stai? 

— Trei luni, ți-am spus. 

Ea l-a privit. 

De departe și de aproape, Matei Marcu nu putea fi confundat cu altceva decât cu ce era de fapt: un om gras, care găsea plăcere în nemișcare și care-și strunise abilitățile de administrator în direcția unei cât mai complete nemișcări. Plecase încă de pe băncile facultății în cap cu ideea că cel mai bun mod de a conduce o afacere este de a sta mereu cu capătul unei rigle înfipt în dosarul de cheltuieli, muncă ce putea fi făcută de oriunde; de la un profesor învățase că birourile și secretarele erau obiceiuri proaste și bani dați degeaba. De la altul că cea mai bună investiție este departamentul contabil. Cele mai bune idei îi veniseră lui Matei Marcu în aer liber, pe stradă, pe bănci din parcul Drumul Taberei, unde ieșea câteodată în pauza de prânz ca să se uite la trecători cu o privire absentă.  

Își băgase bine în cap acest fragment de înțelepciune și nu-l uitase niciodată: într-o afacere, nu cheltui niciodată mai mult decât ai nevoie. Din fericire pentru soție și pentru prietenii apropiați, nu lăsa această zgârcenie profesională să se verse în celelalte părți ale vieții lui, dar parcimonia asta exagerată avea să-i dea faima unui geniu în mica lume a băncilor românești, unde multă vreme nu se putuseră face bani decât mutându-i dintr-un loc în altul și schimbându-le numele.  

În jumătatea de an de când se mutase el însuși din Romancierilor la sediul central din Victoriei al băncii, domnul Marcu reușise să economisească 57.230 de dolari schimbând numai patru „dimensiuni” ale cheltuielilor: hârtia igienică, săpunul lichid, dosarele de plastic cu șină și pixurile cu care se semnau clienții la tejghele. Umbla vorba că mersese atât de departe cu râvna și zgârcenia, că i se luase din administrare gestiunea sediului central, unde el însuși muncea, după ce schimbase apa, cafeaua și croasantele din foaierul directorial cu unele mai ieftine și mai lipsite de gust. Nu era adevărat, dar era genul de minciună care promitea un adevăr și așa ajunsese să se creadă printre directori că, dacă l-ar fi băgat în beciul cel mai întunecat al sediului și l-ar fi lăsat acolo cu o cutie de dosare, o lumânare și-un pix, nu i-ar fi luat mai mult de câteva zile să descurce starea financiară a oricărei companii. Era prin urmare foarte iubit de toată lumea și trebuia încurajat, așa că cineva de foarte sus, care nici nu-l văzuse vreodată la față, a hotărât să-l trimită trei luni în Rotterdam, ca să învețe cum se numără banii într-un centru al comerțului internațional. 

Pentru că prefera să nu se miște, Matei Marcu n-a vrut să plece nicăieri la început; Deja m-am mutat din Romancierilor la Victoriei, nu mai am niciun chef să plec din București la Rotterdam, îi spusese nevestei. Ea îl susținuse. Nu era însă nici suficient de important să refuze, așa că a plecat în iulie și, cu o lună înainte de final, i s-a mai prelungit stagiul cu încă trei luni; s-a întors chiar înainte de Crăciun. Soția nu l-a văzut deloc în cele șase luni de absență și nu l-a recunoscut imediat la venire: își lăsase să-i crească o barbă subțire, neagră, cu fire roșietice și blonde, care-l făceau să arate mai înțelept și mai frumos. Și când l-a văzut sub această metamorfoză și pe deasupra el a mai deschis și gura să-i spună: 

— Bună, ce faci? 

…Emilia a simțit în vocea lui un aer rece și seniorial și a început atunci să înțeleagă – deși abia – că raportul de forțe dintre ei se schimbase definitiv, lucru care avea să o facă, pentru o vreme, să-l iubească cu adevărat. 

Pentru Matei Marcu, lunile de absență fuseseră ca un pelerinaj. Nu și-a revenit cu adevărat niciodată după ce-a fost martor în Rotterdam la răceala metodică, la inflexiunea în fața legii numerelor, la evlavia pentru profitul moderat, dar etern și egal de la an la an. În România crescuse printre oameni săraci, grăbiți și lacomi, care vorbeau despre business cu ochi mari cât cepele și ardeau de nerăbdare să deschidă afaceri, un cuvânt în care își puneau întreaga pasiune, deși pentru ei afaceri însemnau covrigării și buticuri de pe urma cărora și-ar fi plătit facturile și-ar fi plecat în concedii la Viena o săptămână pe an.  

În Rotterdam exista un soi de puritate răbdătoare în facerea de bani, o bogăție firească, de când lumea, care nu părea să fie contaminată nici de lăcomie, nici de prostie; dacă cândva la începutul acestei bogății, industriașii și vânzătorii de condimente, zahăr și lalele fuseseră lacomi, acum nu se mai vedea nimic din asta și zgârcenia lor se purificase, devenind confort, ordine și ceva spălăcit și fără nume, în care el vedea bun gust. Matei Marcu învățase acolo că supraveghetorul financiar era mai degrabă ca un dirijor absent, fiindcă întreg sistemul crea abundență fără efort. În primele luni, această ușurință îl speriase și de câteva ori, îl îngrozise; el, care credea că descoperise cele mai abile chipuri de tăiere a cheltuielilor a văzut într-o după-amiază cum directori financiari închideau din pix și prin conferințe video fabrici întregi și lanțuri de producție de pe alte continente și, pentru prima oară în viață, a înțeles ce înseamnă să ai putere și i-au sticlit ochii de ambiție. În orice caz, s-a întors din Olanda transfigurat, cu fața mai suptă, postită, ca de rege catolic, și cu un respect și mai profund pentru bani, care n-avea să-l părăsească niciodată. Avea nici 33 de ani, era încă impresionabil. 

S-a întors însă și cu câteva idei despre viața pe care voia s-o ducă în București, idei de la care i s-au tras acestei familii toate problemele. Aproape fără s-o întrebe pe nevastă-sa, a cumpărat în rate, cu un credit preferențial, un apartament de patru camere pe Iancu de Hunedoara, în inima orașului. Nu l-a luat pentru că avea nevoie de el, ci pentru că avea nevoie să fie văzut în el. Acesta e apartamentul în care Emilia Marcu era cât pe-aci să-și piardă mințile în fața oglinzii și motivul principal pentru care plecase de-acasă cu cinci ani înainte să și le piardă.  

Era o casă urâtă, cu pereți groși, dar prin care treceau încă sunetele, care dinăuntru se deschidea într-o scară de bloc rece și întunecată și în afară într-un balcon din care nu puteai vedea decât pasajul rutier care cobora pe sub piața Victoriei. Avea monumentalitatea de beton a clădirilor comuniste din centrul orașului și de fiecare dată când intra în ea se simțea trasă în jos de viață.  

Domnul Oprea a înțeles din poveștile înlăcrimate ale fiicei sale că se pomenise într-o seară cu apartamentul cumpărat. Soțul nici n-o întrebase – Matei Marcu îi adusese soției cheia cea nouă într-o cutie de cercei și i-o dăduse cadou.  

— Ce-ai făcut, i-ai pus un nou breloc? l-a întrebat, neînțelegând despre ce e vorba și uitându-se la un lanț argintiu cu buclă la capăt, gândindu-se că Matei nu știuse niciodată să facă cadouri. 

— E noua noastră casă, i-a zis el. 

El a privit-o cu gura până la urechi, iar ei a început să-i tremure imperceptibil mâna pe cheie, fără să știe dacă să i-o arunce în față și să iasă furioasă din casă sau să-și dea voie să se mire de curajul lui cel nou de a fi cumpărat un apartament fără să-i spună. 

Nu i-a făcut nicio scenă, dar a rămas mută de uimire. El i-a propus să meargă chiar în seara aceea să-l vadă și s-au dus amândoi, Matei Marcu neștiind cum s-o scoată pe soție din tăcerea ei, ea neștiind dacă să fie recunoscătoare sau rănită. Era genul de cadou prea mare, care te indispune chiar dacă ți l-ai dorit toată viața; când a intrat pe ușa noului apartament și a văzut camerele goale, mari și părăsite în goliciunea lor, Emilia Marcu s-a întristat și mai tare. A ieșit pe balcon și-a spus, uimită: 

— Dar chiar în e centrul centrului.  

— Da, sunt peste două sute de restaurante în jur și sunt trei spitale aproape.  

În timp ce el îi înșira toate avantajele noii locuințe, ea umbla absentă prin camere, căutând lucruri la care ar fi putut să comenteze, ca să nu-și arate dezamăgirea.  

— Și aici, i-a spus Matei când au intrat în camera centrală cu cele mai multe ferestre, mă gândeam să facem biblioteca. 

A gesticulat în jur niște rafturi imaginare, proiectându-le pe pereți. 

— Da, mai ales că o să fie multă lumină, chiar și iarna.  

El a dat din cap mulțumit și a dus-o să vadă bucătăria, singura din toată casa care era deja mobilată, fiindcă Marcu ceruse să i-o lase neschimbată. Atât cât o poți spune despre bucătării, era o bucătărie frumoasă, care n-avea nici luciul acela vulgar de casă de oameni recent îmbogățiți și nici aerul înghesuit al bucătăriilor de apartament. O masă cu două scaune creștea sub fereastra din capătul ei și peretele dinspre ușă era ocupat de rafturi simple și bej, cu mânere de lemn, un aragaz cu hotă, o mașină de spălat ascunsă sub o tăblie de lemn și un spațiu liber acolo unde ar fi trebui să fie frigiderul. Nimic din ce o aștepta în această bucătărie nu era genul de lucru care să te facă să izbucnești în plâns, dar Emilia Marcu nu s-a mai putut abține și a dat drumul durerii care-i creștea în inimă. I-au dat lacrimile în mijlocul bucătăriei; a încercat să și le împingă înapoi sub pleoape cu degetele arătătoare, dar n-a reușit. Matei Marcu a privit-o nedumerit și ea n-a mai apucat să spună înainte să iasă pe ușă decât: 

— Îmi pare rău, nu pot.  

14 comentarii

  1. Cred că analfabetismul emoțional nu le e rezervat doar bărbaților români…

    Dacă n-ai spune că sunt bogați, din descrierile de la început aș crede că sunt de fapt săraci.

    Rece și divin mă fac să mă gândesc la numinos…

    Imi place imaginea fantomatică creată de Emilia fugind și de soțul ei panicat. Emilia devenise un spectru?

    Când a intrat în dormitor după ea, soția trăsese repede pe ea un tricou lung și alb de-al lui, care-i ajungea până peste șolduri și care-o făcea frumoasă, lăsând dezvelite pulpele de lapte ale picioarelor pline. / Cheesy?

    Par doi răsfățați patetici care se simt bine la summerwell și au tatuaje cu cap de tigru deasupra genunchiului și o mandala pe spate. Dar poate am eu ceva instinctiv împotriva bogaților care suferă. Parcă ei nu sunt tot oameni, auzi….

    Ah, până la gras eram sigură că Matei se duce la sală. Dar asta l-ar face ceva mai periculos, iar Mateiul ăsta pare un om destul de calculat și de indiferent.

    Se duc buticarii în concediu la Viena? Clasă. Eu credeam că se duc la Balcic.

    Matei Marcu îi adusese soției cheia cea nouă într-o cutie de cercei și i-o dăduse cadou / dezgustător.

    M-a făcut să mă gândesc la un film de Mike Leigh, All or nothing, unde oamenii se suportă doar pentru că se iubesc cu adevărat, doar că nu își dau seama de asta. Și tot filmul e o călătorie spre a descoperi ceva trainic care îi leagă. Însă nu știu ce l-ar mai putea întoarce pe Matei la umanitate….

    Nimic din ce o aștepta în această bucătărie nu era genul de lucru care să te facă să izbucnești în plâns, / îmi place mult ideea asta, că firescul unui spațiu ne alienează atunci când nu îi aparținem.

    În condițiile de mai sus nebunia pare o alternativă sănătoasă….

    Sper să nu găsești remarcile astea impertinente, sunt destul de sincere și spontane 🙂

    1. Nu sunt impertinente deloc, thanks for taking the time.
      Ai dreptate, nu se duc la Balcic, dar aș vrea să țin Viena, așa că poate-i schimb în altceva. Mici șefi de întreprinderi.
      Altcineva care-a citit-o mi-a zis că caricaturizez bogații. Și e adevărat întrucâtva. Dar n-am de gând să fac din ea o poveste nici despre bani, nici despre dragoste, nici despre cum te superficializează bogăția (dac-o face) sau cum te schimbă și oricum am inventat toate chestiile astea, pentru că eu n-am avut niciodată.

      Da, e cheesy puțin.

    2. Dar nu e caricatură gratuită, cred că merge în paralel cu un fel de privire sociologică…
      adică pare să te interesezi de un tip de oameni, nu doar de Emilia sau Matei, ci de câți ca ei există.

      Și de ce să o faci să dispară…îmi place Emilia, are carne.

    3. Am vrut să-ți scriu la un moment dat să te întreb cum ești, dar n-am mai găsit blogul.
      Apoi am scris pe phoenix renaissance dar mi-a zis că nu există.

  2. Nu știu unde ai găsit mailul phoenix…nu l-am mai folosit de foarte mult timp.
    Poate apare la blog?
    Mailul meu actual e alexandrasamoila25@gmail.com.
    Sunt bine, sunt în Erasmus la Lyon, mai am câteva luni și termin masterul. Am plecat din Italia că ăia n-au cărți în franceză. Acum scriu dizertația și chiar azi mă gândeam că nu-mi mai place subiectul 🙂

    Dar mi-am făcut un vlog. Nu l-ai văzut?
    Deocamdată e în zona aia a internetului în care nu intră decât rudele (care nu vb engleza) și câțiva prieteni…

    1. Oh, super. Poate mi-o iau, văd că e pe Amazon și nu costă mult. Da, oricât ar fi de nasoală misoginia, tot ea e sarea și piperul….

    2. Ah….ai dreptate. O voi citi neapărat.

      Mai vreau să citesc și Catullus de când am dat peste traducerea aia făcută de tine care mi s-a părut extraordinară. Dar sigur voi citi în engleză că n-am de unde altfel.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s