Dacă mi s-a întâmplat ceva bun în pandemia asta e că am hotărât cu niște prieteni să citim mai multe lucruri și ne-am apucat de filozofie politică (Aristotel, Machiavelli, chestii d-astea), dar pentru că mare parte din filozofia politică antică e cam goală fără istorici, am zis să ne uităm peste Tucidide și Tacit. Tucidide a fost foarte interesant, deși prea preocupat de războaie și conflicte. Tacit însă, pe care-l mai știam din lecturi ocazionale, dar pe care abia acum l-am citit cap coadă, este un geniu. Sau măcar scrie ca unul și, mai important, vede ca unul (adică introduce în istorie cele mai atente observații ale umanității contemporane și paroxiste printre care avusese șansa să crească). Lui Tucidide i se reproșase din Antichitate că e prea atent la retorică și prea convolut, că scoate fraze interminabile și ambigue. Traducerea românească îi face cinste, dar nu prea. Analele lui Tacit vin într-o tradiție similară, dar sunt mai curate retoric (unul dintre eroii lui personali, istoricul Salustiu, era atât de interesat de limbă, că-și angajase un asistent care să caute arhaisme în Cato!).

În fine, subliniez fraze în cărțile lui fără oprire, ori pentru că sunt formal perfecte, ori pentru că sunt observații de asemenea profunzime și malițiozitate că singurul cu care mă gândesc că pot să-l compar e Shakespeare (care din păcate a scris mai mult după Plutarh decât după Tacit). Se citește în orice caz ca un roman antic, doar că unul despre fapte cât se poate de adevărate, dar prelucrate pentru melodramă.

Am pus mai jos șase episoade luate din Anale, poate conving pe cineva că e pe cât de interesant mi se pare mie.

1.

În timpul domniei lui Tiberiu, al doilea împărat al dinastiei iulio-claudiene și al doilea împărat propriu-zis, unele dintre legiunile germanice de pe Rin se răscoală imediat după moartea lui Augustus, care le promisese măriri de soldă și scurtarea celor 25 de ani de serviciu miliar la 16 (cât cereau). Tiberiu îl trimite acolo pe Germanicus, cu care era de altfel rudă prin adopție și care era echivalentul roman al lui Alexandru cel Mare (cu care împărțea abilitățile de tânăr general de geniu și coincidența de a fi murit devreme undeva prin Orient). Soldații din unele legiuni își omorâseră deja centurionii (a căror sarcină era mai ales disciplinară și care deci aveau toate motivele să fie urâți) și Germanicus, ajuns acolo, găsește o situație deplorabilă; e amenințat cu moartea, apoi propus împărat, amenință el însuși că se sinucide, fuge și se întoarce; când ajunge în tabăra militară, unii dintre soldați, ca să-i arate cât suferă de pe urma vieții de campanie, se prefac că-i sărută mâna, dar îi iau degetele și și le bagă în gurile fără dinți, pentru ca marele general să vadă că le-au mai rămas doar gingiile.

2.

Pentru că Germanicus în cele din urmă are un succes neobișnuit în Germania, Tiberiu începe să-l invidieze, spune Tacit, și-l recheamă în Roma, unde îi oferă consulatul, apoi proconsulatul Asiei (funcție de mare cinste și bogăție, pe care avea s-o ocupe Tacit însuși, dar care putea fi folosită ca un soi de trimitere onorabilă în exil), pe care Germanicus nu poate să-l refuze. Când ajunge în Egipt, Germanicus se duce în excursie să vadă antichitățile; asta se petrecea în primele decenii d. Hr., mind you. Vede piramidele și ruinele din Teba (care era deja părăsită) și preoți care știau citi hieroglifele pe-atunci vechi de mii de ani îi explică ce e cu ele și cu faraonii care le-au ridicat.

3.

În Grecia actorii erau prețuiți, în Italia doar necesari, dar desconsiderați. Sunt expulzați de mai multe ori din peninsulă pentru că comportamentul lor privat dădea naștere la tot felul de bârfe. O dată în timpul lui Tiberiu, apoi în timpul lui Nero. E interesant că Europa medievală a păstrat mai degrabă disprețul roman pentru actori și teatru și că în secolul XVIII francez încă n-aveai voie să-i îngropi în cimitire ale bisericii.

4.

Când orașele imperiului veneau în Roma să ceară drepturi suplimentare sau prerogative speciale (de pildă, împăratul controla dreptul templelor religioase de a oferi azil politic), se invocau în Senat mitologia și tradiția poetică ca argumente și câteodată funcționa!

5.

La un moment dat Tiberiu, din rațiuni neclare pentru istorici, părăsește orașul și lasă o parte din administrația imperiului pe mâna lui Lucius Aelius Sejanus, prefect al gărzii imperiale. În Roma ca în Roma, Sejanus începe să obțină tot mai multe dintre frâiele puterii până când în 31 d. Hr., i se descoperă un complot împotriva împăratului și este acuzat în Senat, apoi omorât (aruncat pe niște trepte și lăsat să putrezească, apoi lăsat să plutească pe Tibru fără să aibă dreptul la înmormântare). Toți clienții și apropiați lui sunt omorâți și ei, familia la fel – în feluri similare. Și-aici vine ce e greu de citit. Fiul știe ce-l așteaptă când îl duc la închisoare, dar fiica habar n-are. Urma să fie condamnată la moarte, dar pentru că era fecioară și pentru că nu mai existaseră în istoria republicii și-a imperiului dăți în care fecioarele să fi fost executate, călăul – spune Tacit că spuneau „autorii contemporani” – a trebuit să o violeze pe eșafod înainte s-o omoare.

6.

 Pe la 50 d. Hr. unii dintre noii cetățeni ai neamurilor cucerite cer dreptul să dețină funcții publice în oraș și imperiu și se poartă o discuție foarte interesantă în Roma despre măsura în care oficiile vechi să fie deschise străinilor (care de altfel erau străini prin sânge și cultură, nu cetățenie). Senatul se opune, dar Claudiu, al patrulea împărat, e de acord să li se dea galilor acest drept. În Senat ține un discurs – care este confirmat istoric, pentru că discursurile împăraților erau păstrate pe tăblițe de bronz, dar pe care Tacit îl prelucrează de dragul artei – în care spune că însăși familia lui imperială fusese pe vremuri străină de oraș și că imperiul „a fost resuscitat” odată cu primirea provincialilor în sânul lui. „Cu siguranță nu regretăm că ni s-au alăturat Balbușii din Spania și oameni nu mai puțin distinși din Galia Narbonensis? Descendenții lor sunt încă aici și ei își iubesc țara nu mai puțin decât noi.”

Later edit:

7.

În timpul domniei lui Tiberiu (nu mai știu exact?) se dăduse o lege prin care dacă un sclav își omora stăpânul, toți sclavii casei stăpânului urmau să fie condamnați la moarte, fără excepție. În timpul domniei lui Nero, un cetățean roman, Petronius Secundus, este omorât de un sclav de-al său cu care aparent se afla în negocieri de manumisie și cu care nu se înțelesese la preț. (Am citit o dată în Weber că jumătate dintre cazurile de manumisie din imperiul târziu erau răscumpărări din dragoste.) Problema era că Petronius Secundus avea (sau avusese, săracul) o gospodărie cu 400 de sclavi. Conform legii, trebuiau toți omorâți, dar nici Senatului roman și nici populației nu i-a picat bine și mulți s-au revoltat împotriva legii. În Senat s-a dezbătut aprins dacă merită omorâți atâția oameni nevinovați pentru moartea unui cetățean, iar plebea a înconjurat Senatul ca să se asigure că politicienii îi disculpă. Senatul a votat însă omorârea lor și au murit toți 400.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s