Student la cea mai mare dintre marile școli, ENS, redactor literar la 21 de ani la Action Française, o revistă de dreapta, dar pe care toată lumea o citea pentru paginile ei literare, apoi redactor șef la nici 30 de ani la Je suis partout, talentat scriitor, romancier publicat și istoric al filmului de oarecare notorietate, Robert Brasillach practică cu energie în anii ’30 o meserie de la care avea să i se tragă în ultimă instanță și condamnarea la moarte, ce l-a făcut de altfel probabil mai celebru decât ar fi meritat să fie.

Pe tot parcursul anilor ’30 e o vedetă în devenire și temut întrucâtva pentru inteligența lui malițioasă și pentru festele literare (scrie, de pildă, în Revue française un necrolog la mișto pentru Gide, deși Gide era bine mersi).

Alice Kaplan, The Collaborator, University of Chicago Press, Chicago, 2000, 308 p.

Pe parcursul acestui deceniu patru, se hotărăște să-și transfere notorietatea literară în politică, declarându-se total și cu pasiune de partea fasciștilor – asta în condițiile în care Franța avea un guvern de stânga de un deceniu, guvern pe care altfel Brasillach îl detestă și pe care dă vina pentru declinul națiunii. În 1937, se duce la congresul partidului fascist de la Nürenberg și și-l imaginează romantic pe Hitler ca pe un „înger al morții”. [Imaginația fascistă e îndreptată spre eroic, datorie, responsabilitate și măreție conservatoare și fasciștii francezi cer la rându-le „un cult al eroului”.]

Anyway, Brasillach devine tot mai violent antisemit și profascist în articolele sale de pe parcursul anilor ’30, când de altfel Europa întreagă pare să-și fi pus poalele în cap. El chiar dă România drept exemplu pozitiv de țară care a încurajat o mișcare fascistă individuală și care ar merita imitată, dezamăgit cumva de lipsa de forță a fascismului francez. Tot timpul acesta, pretinde despre sine că e un antisemit moderat. Iată-l în 1938:

„Nu vrem să omorâm pe nimeni, nu vrem să organizăm niciun pogrom. Dar credem și că cel mai bun mod de a opri acțiunile mereu imprevizibile ale unui antisemitism instinctiv este acela de a organiza un antisemitism rezonabil.”

Înțelegeți? El urăște evreii doar puțin ca să nu încurajeze pe cei care i-ar prefera morți de la bun început; e răul mai mic, cum ar veni. Which reminds me: Hannah Arendt scrie în Responsability and Judgement că problema argumentului răului cel mai mic a fost întotdeauna că „cei care aleg răul cel mai mic uită foarte repede că au ales răul în primul rând”. În fine, asta era într-adevăr o perioadă în care antisemitismul avea un spectru. Dar cât de moderat avea să fie al lui se vede din aceea că ziarul pe care-l conduce începe să publice după declanșarea războiului denunțuri (câteodată cu adresă de domiciliu) ale evreilor care-și schimbaseră numele ca să scape de persecuție, un gest care echivalează de altfel cu condamnarea lor la moarte, fiindcă Gestapo citea presa franceză. De altfel germanii sunt destul de abili diplomatic să numească în Franța reprezentanți care sunt francofili convinși și vorbitori fluenți ai limbii franceze. Dincolo de articolele de mai sus și de altele care apar fără nume, Brasillach scrie el însuși în ’41 și ’42, după ce e eliberat dintr-un lagăr de prizonieri de război, editoriale în care cere o mai stringentă aplicare a legislației antisemite recent adoptate de guvernul de la Vichy și în câteva locuri pare să recomande voalat genocidul. Niciodată direct însă, cel puțin nu în nume personal. În condamnarea lui viitoare, fraza asta avea să atârne cel mai greu: „Trebuie să ne despărțim de evrei en bloc și să nu-i păstrăm nici pe cei mici [pe copii].” (scrisese asta în septembrie 1942) și Kaplan comentează că:

He was echoing the official policy of Vichy Prime Minister Laval, which was to deport Jewish children along with their parents. We know the figures: during the year 1942, 1,032 children under the age of six, and 2,557 children between six and twelve, and 2,464 adolescents between thirteen and seventeen were sent to Auschwitz. Laval was under pressure to „produce” a certain number of Jews for the Nazis’ deportation effort.

Pleacă însă de la Je suis partout (care era cel mai citit ziar din țară în 1943), când își dă seama că înfrângerea Germaniei e doar o chestiune de timp și, după eliberarea Parisului, se ascunde cu ajutorul unei tipe care-l iubea, dar decide să se predea autorităților când aude că poliția îi arestează rudele (inclusiv pe maică-sa) ca să ajungă la el.

După un proces foarte scurt, de șase ore, e condamnat la moarte pentru – atenție – trădare, nu pentru antisemitism sau crime împotriva umanității. Acuza e de pactizare cu inamicul. În ’44 se știa despre lagărele de exterminare, dar abia, iar războiul încă nu se terminase, așa că acuza de trădare e în logica momentului istoric. Kaplan spune chiar că dacă procesul ar fi avut loc la câțiva ani după război, când răfuielile judiciare postbelice ar fi fost mai puțin panicate, Brasillach ar fi scăpat cu viață. În mod interesant, procurorul Reboul, ca să adauge acuzei de trădare o supratemă și mai provocatoare de indignare, se joacă la proces cu ideea că atracția lui Brasillach pentru fascism în genere și pentru fascismul german în particular a fost homosexuală – Brasillach era de altfel homosexual nedeclarat, dar notoriu. Pledoaria finală a acuzării este plină de aluzii la „penetrare”, „fornicație”, „dragoste carnală” etc., știind că juriul ar fi urât și mai mult un nepatriot dacă ar fi aflat că-i plac bărbații.

Însă în apărarea lui se citesc la proces scrisori de Valery, Mauriac, Claudel. Iar avocatul apărării, Isorni, se întreabă retoric: „Își împușcă lumea civilizată poeții?” (Da, dacă te gândești la Max Jacob sau Benjamin Fondane.) După sentință, multă lume semnează o petiție de comutare a pedepsei. Sartre n-a semnat-o – era plecat din țară, dar primise o telegramă la New York. Simone de Beauvoir nu semnează nici ea, Gide refuză la rându-i. Ultimul spune că Brasillach ar rămâne în continuare un om de nimic și dacă ar fi iertat. Camus semnează, dar explică celui care-i ceruse semnătura că o face nu ca să-l ierte pe Brasillach, pentru care crede că nu există iertare, ci pentru că se opune pedepsei cu moartea în principiu.

N-am nicio concluzie la povestea asta, mie mi se pare destul de neproblematică moral și nu înțeleg întru totul de ce a fost un caz atât de discutat. E curios, e adevărat, că Brasillach a fost până la capăt un fascist din convingere și nu s-a dezis nici la proces de adeziunea lui. Spre deosebire de Eichmann, observă Kaplan, Brasillach nu urmează ordine. Scrie pentru că așa vrea. Nu e de altfel singurul fascist din convingere francez. Drieu de la Rochelle e un altul; Celine cazul poate mai notoriu. E interesant că ce-a fost considerat problematic la acest caz a fost tocmai că privea un scriitor; Paulhan, de pildă, spune că a semnat scrisoarea în care i se cerea lui de Gaulle comutarea pedepsei pentru că se săturase să vadă scriitori condamnați la moarte și i se părea că trebuie să existe o mai mare unitate între scriitorii francezi, doar în virtutea faptului că erau scriitori și că ei au o onoare a lor. Poate, deși nu cred. Poate că o să înțelegem mai bine lunga istorie a obedienței intelectuale în sec. XX, voite sau nu, dacă o să ne gândim la ea nu în termeni de onoare intelectuală, ci de curaj.

Cartea nu e grozavă; dar plină de informație.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s