Într-un fel sau altul toate poemele din Nu mă întrerupe sunt despre dragoste și încă o dragoste care e deopotrivă patetică și blazată, corporală și abstractă. În mod neașteptat, e un volum de poezie în care declarațiile de iubire, „te iubesc”-uri repetate de trei patru ori pe rând sau în pagină, nu sunt nici pastișe nici ironii, și nimic din ce e afectiv în acest volum – și aproape totul e afectiv – nu pare nesincer.

Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe, OMG, Alba Iulia, 2021

Nu-mi dau seama dacă ăsta e un act de curaj și ambiție poetice într-o lume în care orice poem scris așa riscă să devină imitație sau dacă vine dintr-o completă indiferență la tradiție, dar orice-ar fi – merge, iar faptul că sunt în mod atât de gratuit despre dragoste e primul lucru care-mi place la ele, de parcă cui le scrie nu-i pasă dacă e stângace.

Sinceritatea este deci calitatea principală a poemelor și ea supraveghează peste tot o dragoste ușor melancolică întinsă ca un film de bacterii pe geografia internațională a mai multor orașe (la fel ca-n Alwarda Ruxandrei Novac). Sinceritatea asta e făcută posibilă și de faptul că noii poeți vorbesc în sfârșit unei generații mai dezinhibate din chiar interiorul ei, dar și de acela că încep să-și integreze fără sincope lecțiile poeziei românești din ultimele decenii (nu să le și depășească). Din când în când mai apare în pagină câte-un „fut” care are violența versurilor menite să epateze burghezii, dar e resorbit sub suprafețele unei poezii infuzate de emoție în care supraviețuiesc fără să se contrazică și iubirea și singurătatea, și amintirea iubirii și apatia ei, și vulgaritatea și puritatea, și o siguranță feminină care seamănă a maturitate și o descurajare aproape generalizată și cu note adolescentine, care pare să vină din suferință și pe care feminismul asumat, dar nu foarte radical nici el, nu reușește s-o vindece. Toate cele 27 de poeme din volum sunt într-un fel sau altul despre dragoste și ce e mai bun în ele e această sinceritate emotiv-melancolică, venită de la cineva despre care nu știi dacă-ți spune adevărul din principiu sau pentru că e la sfârșitul puterilor și ăsta e ultimul lucru care i-a mai rămas.

Mania asta exhibiționistă – abilitatea de a putea să-ți treci zilele și emoțiile în pagină fără să pară prelucrate – e întotdeauna o bună calitate poetică, deși Stanislav îneacă ocazional directețea asta curată într-un filon de banalitate afectivă și existențială („mă întreb dacă toată viața e așa/semi cumva”) care e principalul motiv pentru care multe dintre poeme nu decolează. E drept, există un soi de degajare confesivă aici care cere banalitatea și pe alocuri detaliul cotidian e o opțiune artistică, dar în final sunt multe versuri plicticoase și matter of fact de care un poet cu mai multă experiență ar fi știut să se ferească. Poemele ei, trebuie spus, nu sunt poeme de aptitudine, sunt poeme de atitudine, deși bune lecturi din poezia americană se văd (îl preia pe Ginsberg și cu versuri și cu tehnici). Tot din poezia postmodernă preia poezia cu vers lung, cu imagini aglutinate, revărsându-se unele în altele, bruscându-se, ca-n:

îmi amintesc de prietena mea care s-a îndrăgostit de un băiat grec și acum e departe
departe în soarele de Salonic și abandonul orașului
unde am văzut bărbați bronzați și puternici iarbă înaltă pe plaje tăcute
când îmi amintesc corpul ei micuț și osos, părul negru și ondulat
cum se mișca pe acoperișuri noaptea
mă gândesc la un episod anume
când eram cu o prietenă din copilărie și cu băiatul pe care-l plăceam
în parc pe role și simțeam că se plac
nu-mi merg rolele atât de repede țipam în spatele lor
doar că mergeau
dacă nu mă gândeam la asfaltul roșu pe care am văzut cândva o femeie căzând lată
i s-a format o umflătură scârboasă pe tâmpla dreaptă ca o minge de ping pong rămasă acolo, în piele
și chiar așa
mersul la clinică de ziua mea e ceva ce numai eu știu
și tot așa mersul la supermarket să-mi iau șampon cum se face
fructis ceva pentru păr normal

…unde se vede mai bine că, spre deosebire de Ginsberg, nu stăpânește atât de bine nici ritmul, nici nu știe cum să lase imaginile să respire: ca orice poet tânăr, crede că poezia e mai ales adaos și sudare ritmică și repetitivă de episoade, efuziune de emoții și imagini, neînțelegând mereu cum lucrurile astea, în loc să se potențeze, se diluează.  

Alteori însă ritmul e bun, ca-n Scrie un poem despre despărțiri, unde, împreună cu prima și-a treia parte din Existential girlfriend poem, dă cele mai reușite poeme ale volumului. Altfel, ce feminism e în aceste poeme nu e expozitiv: e însă unul care-și asumă foarte bine corporalitatea și aici, într-adevăr, Elena Vlădăreanu are dreptate când spune că e ceva „sexy” în ele. Dar nu e sexy pentru că vorbește despre sex; Cătălina Stanislav câștigă mai ales prin atitudine și ar putea să scrie despre orice degajat, fără ifose, din mijlocul lumii acesteia de care refuză să se lase mințită. Sentiment poetic are așadar destul; îi mai trebuie doar (un „doar” mare) disciplină poetică, pentru că energia și sinceritatea lirice sunt deja acolo.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s