Am scris despre noua istorie literară a lui Mihai Iovănel în Transilvania:

Încă o filozofie a istoriei, își numea Herder la sfârșitul secolului XVIII un răspuns la filozofia istoriei iluministă, și poate n-ar fi rău dacă istoricii literari români ar face la fel de-acum încolo și ar prefața titlurile viitoarelor istorii cu un „încă”; măcar și-ar marca astfel racordul la o tradiție îndelungată, care, până de curând, a continuat nestânjenită și aparent indiferentă la moștenita ei vetustețe metodologică. Istoriile literare în România au devenit, de altfel, prin descendența ilustră, strategii de canonizare nu doar a literaturii pe care o reorganizează, ci și a autorilor care s-au încumetat să le scrie: spațiul de manevră intelectual în care se joacă cel mai vizibil ambiția culturală. Ele sunt în România ceea ce în vechea filozofie era sistemul: un gen disciplinar în care chiar și elementele secundare pot fi ridicate de tradiție la un nivel de vizibilitate pe care multe dintre ele nu l-ar atinge judecate după meritele proprii; ar trebui poate în sfârșit scrisă o Istorie a istoriilor literaturii române ca să înțelegem ce importanță a avut acest gen literar pentru definirea imaginii de sine a literatului român și în ce lume de preconcepții și subînțelesuri intri, ce metodologii inconștiente preiei și în subteranele cărei povești neasumate se construiesc teoriile istoriei literare, care n-a fost pusă niciodată la îndoială cu adevărat ca instrument de ordonare a materialului cultural.”

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s