Ca și moartea lui Mark Twain, vestea morții clasicelor has been greatly exaggerated și cred că clasiciștii în viață au început deja să zâmbească când își citesc o dată pe an necrologul în revistele culturale. Deși e foarte adevărat că domeniul nu mai are importanța instituțională și pedagogică pe care a avut-o în Vest până-n interbelic, ele rămân importante cultural nu doar din inerțialitate, deși sunt de acord că o bună parte din farmecul lor vine de multe ori din moștenita imagine a lucrului dificil în care se ascund toate gândurile esențiale, care – odată descoperite – o să-și răsfrângă asupra cunoscătorului o parte din importanța lor perenă. Mulți au învățat greacă convinși de aura carismatică a domeniului și au rămas, poate, la fel de insipizi ca înainte s-o știe, pentru simplul motiv că nu există set de instrucțiuni pentru profunzime.

Clasicele nu și-au pierdut deci importanța culturală, deși atacul instituțional și filozofic asupra domeniului a fost în secolul al XX-lea fără seamăn și el pare să fie și mai acut în secolul ăsta. În fapt însă nici măcar tradițiile filozofice care au respins întreaga metafizică antică și medievală ca revolute n-au rămas indiferente la ce ne-a rămas din Antichitate (Wittgenstein a învățat latina ca să-l poată citi pe Augustin, Donald Davidson știa greaca veche bine și traducea din ea, Rorty și-a început educația filozofică cu Platon, iar Foucault traducea din Platon ca să se pregătească pentru École normale) și rămâne încă foarte greu de văzut cum ar putea cineva interesat de modernitatea intelectuală să se lipsească măcar de o cunoaștere intermediară a latinei, cum multe din tratatele filozofice (Christian Wolff sau Baumgarten, de pildă) rămân scrise în această limbă. Istoricului care vrea să coboare sub 1800 îi e necesară, dacă vrea să citească și altceva în afară de traduceri parțiale, iar celui care îndrăznește să coboare în literatura secundară sau documente îi e esențială. Latina de altfel e mai importantă decât greaca aici și cred că, așa cum nu se crede, e mai importantă inclusiv filosofic, pentru simplul motiv că atâta din literatura și corespondența filozofice moderne s-a purtat în ea. [Din păcate, abia acum începem să recuperăm în România filozofia medievală de expresie latină, prin Medievalia coordonată de Alexander Baumgarten și pe cea a modernității timpurii, prin munca Danei Jalobeanu, a lui Vlad Alexandrescu și-a multor altora, care se ocupă de unele dintre cele mai importante proiecte de traducere din ultimul deceniu.]

Așa că principalul motiv pentru care am nevoie de limbile vechi este în primul rând instrumental – ele au fost limbile culturii și gândirii câteva milenii; lucrul ăsta s-a mai spus și se tot repetă, dar nu e un clișeu, it’s just a statement of historical fact. Dacă ești interesat cât de puțin de istoria intelectuală modernă, îți trebuie engleză, franceză, germană și latină, iar dacă cobori în Renaștere probabil și greacă, deși de fiecare dată când mă apuc de o limbă nouă mă gândesc la observația lui Nietzsche că nevoia cunoașterii limbilor străine este „răul necesar” al lumii moderne. Istoricii au nevoie de limbile vechi la fel de mult ca teologii, de altfel, cu diferența mare de accent că pentru istorici aceste limbi sunt instrumente și pentru teologi mediul de transmisie al unui mesaj sfânt; nu e de mirare că și-n România și-n alte locuri credința aduce oameni la clasice, dar tind să cred că asta este o curiozitate istorică, fiindcă în secolul XIX clasiciștii erau filologi mai fanatici decât erau creștini. Friedrich Wolf interzisese absolvenților de seminar teologic înscrierea la seminarul filologic de doi ani pe care-l conducea, iar Nietzsche (unul dintre cei mai tineri profesori de clasice ai secolului) era ateu de-a dreptul, așa cum Marx se folosise de Democrit ca să-și justifice materialismul etc.

Dincolo de importanța lor instrumentală, rămân încă în tradiția clasică opere care sunt inconturnabile, ca Homer, Platon sau Tacit (preferatul meu, despre care am scris aici), dar ele nu sunt atât de multe și de multe ori calitatea lor fundațională e dată nu de faptul că încă ar mai avea dreptate (să zicem, Aristotel), ci de aceea că lucrurile pe care le-au scris reprezintă rădăcinile problemelor noastre civice și filozofice și încă discutăm despre lume în termenii lor, deși rămâne o problemă tot mai deschisă dacă faptul că le folosim vocabularul ne obligă să le știm și limba, căci de la ei până la noi a trecut destul de multă vreme, iar conceptele însele nu mai înseamnă același lucru. S-o spunem: putem să fim buni gânditori și fără să știm latină și, invers, clasicele nu sunt o garanție nici pentru inteligență, nici pentru profunzime, cum istoria filologiei europene de altfel o și dovedește. Ele sunt însă dificile.

Dar dificultatea asta e și lucrul care-mi place aici: că nu poți să te minți că știi ceva dacă nu știi. Nu e ca la litere sau filozofie, unde poți inventa ceva în marginea unui referat sau întoarce ceva ingenios din condei. În clasice ori muncești, ori nu, ori știi limbile, ori nu le știi, ori o să poți citi autorii, ori nu. Și cam asta e tot. Dar acesta e și principalul „defect” al domeniului: că are o singură poartă de intrare și e foarte îngustă. Dacă faci litere, când nu poți intra în literatură prin Barbu sau Blaga, nu-i nimic, intri prin Mariana Marin sau Ivănescu. Aici nu merge, poarta se deschide doar cu limbile și limbile îți iau mulți ani de zile, iar testul lor sunt autorii, nu – ca la engleză – înțelegerea conversațiilor de la magazin sau filmele piratate. Pur și simplu nu te poți păcăli că știi ce nu știi și, mai important, oricâte metode pedagogice s-ar inventa pentru ușurarea învățării, munca pe care o depui pentru fiecare dintre ele ajunge să fie cam aceeași de fiecare dată, fiindcă sunt unele lucruri pe care nu le poți simplifica. Și de-asta e foarte propriu să spui că clasicele sunt o „disciplină”, pentru că ăsta e primul lucru de care ai nevoie: de muncă. Sunt în fapt puține domeniile universitare unde rezultatul procesului de cunoaștere e corelat atât de intim cu cantitatea de muncă pe care ești pregătit s-o depui pentru ea. Cealaltă dificultate este că distanța între începutul muncii și rezultatele ei este mare și că până ajungi să te bucuri de ce știi ai destul timp să începi să crezi că poate ce voiai să obții nici nu-ți mai trebuie.

Această dificultate a avut rezultatul paradoxal de a face domeniul să pară și foarte prestigios și puțin frecventat în același timp și din câte-mi dau seama situația demografică în facultățile clasice este lamentabilă; în unele universități din țară departamentul s-a închis, altele organizează admiterea doar din doi în doi ani și, în general, par să-și fi pierdut peste tot autonomia instituțională, care acum e calculată aproape exclusiv în funcție de interesul public pentru disciplină și de numărul de studenți înscriși. Ce face criteriul ăsta unui departament universitar care este istoric esențial dar fără căutare nu cred că mai trebuie explicat, dar sfârșește prin a-l distruge.

Adevărata întrebare pe care administratorii învățământului românesc trebuie să și-o pună și la care intelectualii ar trebui să răspundă e asta: ce înseamnă că mai avem nevoie de o cunoaștere profundă a trecutului și dacă merită să plătim în fond prețul de efort și financiar ca să păstrăm vii instrumentele care fac posibilă cunoașterea acestui trecut. Asta nu e o întrebare nici nouă, nici ușoară, și a fost dintotdeauna foarte greu să convingi guvernele să investească în feluri de educație pe care nu le cred esențiale pentru ele și pentru oamenii pe care-i reprezintă. Acolo unde învățământul clasic a fost ținut la mare cinste el era în același timp și un instrument de departajare de clasă și era ca atare susținut financiar ca o marcă a apartenenței la lumea bună a birocrației de stat și universitare. Acum, când clasicele trebuie să supraviețuiască doar ca urmare a unei curiozități personale, necesități instrumentale sau convingeri religioase, dificultățile domeniului par insurmontabile.

Dar nu sunt, pentru simplul motiv că clasicele au ajuns acum în punctul în care singurii oameni care le mai învață sunt aproape toți cei care le iubesc. Și ăsta e un loc bun din care să începi din nou. De pildă, eu am dat la facultatea asta gândindu-mă că vreau să învăț doar limbile, dar m-am descoperit zilele astea împărțind hexametri homerici în silabe cu o răbdare care mă îngrijorează. This is my first scansion:

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s