Fiind învins moral de întâlnirea mea cu morfologia descriptivă a elinei, m-am gândit zilele astea că înțeleg cel mai puțin gramatica limbilor pe care le știu cel mai bine și că dintotdeauna cu lingvistica am avut această problemă: că orice descriere lingvistică a limbii nu este o descriere pedagogică a limbii și că, în ultimă instanță, descrierea limbilor este un exercițiu intelectual separat de învățarea lor. Un manual de morfologie de bază poate să descrie în 100 de pagini câteva sute de reguli, cu câteva zeci de subreguli fiecare și zeci de excepții. Învățarea acestor reguli nu este învățarea limbii, fiindcă e pur și simplu imposibil să reconstruiești mental vreun sistem viu din descrierea regulilor. De multe ori când spunem că „știm o limbă”, ce vrem să spunem e că am fost atât de expuși la ea, încât știm ce înseamnă fiecare lucru pe care l-am auzit de repetate ori. Orice altceva este cunoaștere despre limbă, care este un nivel de cunoaștere profesionist, al celor care cel mai adesea deja știu limba bine și care le-o pot explica altora în părțile ei componente. Doar că explicația celui care știe este evidentă pentru știutor, dar de multe ori literă moartă pentru cine învață – și aceasta e problema principală a pedagogiei lingvistice în Europa nu de ieri, de azi, ci din Evul Mediu încoace. Manualele renascentiste florentine se numeau „babuino” nu fără motiv, la fel cum nu fără motiv metodele de învățare erau rimate din rațiuni mnemotehnice: e întotdeauna greu să ții minte ce nu te interesează și n-are sens, iar creierul trebuie păcălit cumva să învețe.

Limbile nu au cu adevărat sens până nu le înveți și ceea ce în cursurile de lingvistică se numesc „reguli” sunt de multe ori mai degrabă „informații”. Unele lucruri în limbi sunt într-adevăr sistematice, dar nu așa cum logica e sistematică; adică de la un punct încolo nu mai există niciun răspuns la întrebarea de ce? , în afară de pentru că așa e/fiindcă așa au vrut vorbitorii/fiindcă așa se făcea. Și pentru oricine e obișnuit să învețe sistematic – adică prin înțelegerea principiilor care stau la baza lucrului învățat, „așa e” ăsta este descurajant. De-asta învățarea unei limbi nu e ajutată întotdeauna de inteligență, cât pur și simplu de munca brută pe care ești pregătit s-o depui pentru ea, pe de o parte, și de abilitatea de a te fi obișnuit să înveți multă vreme lucruri fără să știi ce înseamnă la fiecare nivel al învățării lor.

Poate că o asemenea recompunere a limbilor din detaliu în detaliu este cu atât mai necesară cu cât limbile sunt mai vechi și mai moarte, dar înțeleg de ce manualele de greacă și latină occidentale contemporane încearcă să-ți dea măcar un sentiment fie și parțial al auto-eficienței în limbă înainte să te arunce în groapa cu lei a lingvisticii descriptive. Athenaze, care e un manual care începe direct cu textul, și cel de greacă scos de Joint Association of Classical Teachers sau Lingua Latina per se illustrata așa sunt structurate (primul și ultimul sunt folosite la clasice la București). Înveți funcțiile gramaticale pe măsură ce avansezi în vocabular și sintaxă. Asta are avantajul că nu-ți petreci jumătate de an încercând să înțelegi aspectele mărunte ale limbii înainte să sari într-un text și că ți se arată formele limbii în uz.

Dezbaterea între a învăța limbile vechi ca pe limbi vorbite, adică prin expunere tot mai mare la calupuri de texte și exerciții audio, și a le învăța din poziția lingvistului ține în Europa de mulți ani; școala europeană în general a pornit de la gramatică, cu rezultatul că de multe ori, după șase ani de latină, elevii nu părăsesc niciodată gramatica și că pot să recite declinări, dar nefiind expuși vreodată la texte, nu înțeleg nimic din ce văd. Asta e, istoric, o reclamație recurentă la adresa clasicelor. Cine-a trecut prin școala românească știe de altfel că ceea ce trece drept latină e de obicei morfologie de bază și ceva cultură, dar nu e propriu-zis limbă. Dacă ar fi limbă, după șase ani ar trebui măcar să poți dibui câteva frânturi de Vulgata, dar tot ce poate face absolventul de liceu e să spună horum harum.

Ăsta e de altfel motivul pentru care vântul pedagogic bate, chiar și-n predarea limbilor moarte, spre metode mai hands-on și mai epurate de informația morfologică dură. Pentru cine vrea să le încerce, poate să înceapă cu manualul de latină în cinci părți de la Cambridge, care e disponibil online în formă de aplicație aici, de pildă, sau cu cel în trei părți de la Oxford. Pe You Tube se găsesc chiar cursuri de limbă latină vorbită pentru cine se încumetă. Cu toate astea, deși cursurile de mai sus sunt utile pentru a te pune mai mult sau mai puțin la punct cu elementele limbii, lexicul textelor clasice e infinit mai sofisticat decât cel din textele astea pregătitoare și sintaxa infinit mai complicată și mai idiosincratică, așa că nu te ajută cu mult atunci când încerci să înțelegi textele clasice propriu-zise, care trebuie să primească cursuri dedicate, fiindcă de îndată ce încerci să intri mai profund în realitatea istorică a unei limbi, îți dai seama că nu există doar o singură limbă, ci mai multe, și că nu sunt la fel, ci diferite.

Cel care învață limbile vii se obișnuiește mai ușor cu această discrepanță între niveluri de abilitate: se așază în nivelul comun de competență, care-i e suficient (nimeni nu s-ar gândi să-i spună că nu știe limba fiindcă nu poate să traducă poeții metafizici). Dar asta e tricky la latină: nivelul comun lipsește și se intră în limbă adesea prin produsele intelectuale cele mai sofisticate ale ei. Pentru asta e nevoie nu doar de o competență lingvistică de nivel superior și ca atare de morfologie intensivă, dar și de un simț istoric aplicat; e surprinzător de pildă că în cazul literaturii române încă mai e o dezbatere ideologică dacă istoria are importanță pentru literatură și-n ce fel, când de vreo 300 de ani n-a mai existat clasicist care să nu știe că e imposibil să interpretezi un text fără să-i cunoști temeinic contextul și istoria.

În fine, scriu toate astea ca să spun ce, fiind la început, doar bănuiesc: că nivelul superior (nu maxim) de competență lingvistică la facultatea asta nu poate fi decât cu greu atins într-un ciclu Bologna de trei ani și că el nu poate fi în niciun caz atins de cineva care e indiferent la reconstrucția istorică a societății antice. Clasicistul e obligat să fie istoric.

Vezi și: De ce-am dat la clasice și alte lucruri.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s