Cartea e un dialog de 60 de pagini între Marquez și Llosa, datând de la începuturile boom-ului latinoamerican, căruia i se adaugă mai multe prefețe, postfețe, fotografii și un index complet nenecesar, ca s-o aducă la 150 de pagini, motiv pentru care pare și este încropită. Dar dialogul în sine e interesant și merită citit, nu atât pentru chestiunile spectaculoase care se spun în el – căci nu sunt multe -, cât pentru că oferă o perspectivă internă asupra a ce credeau romancierii latinoamericani înșiși despre fenomenul cultural în mijlocul căruia se găseau ca protagoniști.

Dialogul e din septembrie 1967, la cinci săptămâni după ce se cunoscuseră cei doi și tot la puțină vreme după ce deveniseră amândoi vedete, Marquez pentru că publicase Un veac de singurătate, Llosa pentru că luase premiul venezuelan Gallegos pentru Casa Verde. Întâlnirea e organizată în Peru, la Universitatea de Inginerie, de un tip (Olviedo) care-i exagerează importanța și pentru studenți care-și amintesc de ea în postfață ca de „evenimentul genial, minunat, natural, antrenant și foarte important” (nu e foarte genial; patru ani mai târziu are loc o dezbatere în Olanda, despre natura umană, infinit mai importantă decât asta, aici).

Două singurătăți. Despre roman în America Latină, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, Humanitas, București, 2022

E greu de rezumat o carte de interviuri, dar spuneam că discuția e interesantă pentru că avansează pe tema datoriei scriitorului față de realitatea socială a comunității din care face parte, și anume – rezum abstract – pe aceste trei întrebări:

  1. în ce măsură e scriitorul dator să se pună pe sine în slujba unei ideologii benefice societății și care este legătura dintre roman și societate.
  2. în ce măsură trebuie să rămână în mijlocul alor săi când scrie?
  3. ce datorezi literaturii și ce datorezi realității când scrii, adică unde tragi linie între limbaj, stil, personalitate proprie și subiect și până unde lași subiectul să fie modificat din rațiuni narative și dacă nu cumva în felul ăsta îl trădezi.

După ce publică Un veac de singurătate, lui Marquez i se reproșează, de pildă, (povestește chiar el) că: „În acest moment, mai cu seamă în America Latină, avem atâtea probleme, totul e atât de îngrozitor, încât mi se pare că simplul fapt de a scrie un roman frumos e ceva reacționar.” (73) Sunt anii ’60, ai contraculturii, mișcării antirăzboi și protestelor studențești, așa că ambii se tem să nu fie reacționari (Marquez mai mult decât Llosa, care observă într-un text lăturalnic că e posibil ca Marquez să nu fi criticat guvernul cubanez în public și ca să nu-și piardă sprijinul criticilor de stânga din lumea hispanofonă). În 1971, Herberto Padilla, un poet cubanez fusese arestat pentru scrierea de opere care nu încurajau revoluția și arestarea lui stârnise un scandal internațional. Marquez ia poziție împotriva arestării, dar se disociază de criticile mai largi împotriva regimului.

În orice caz, de-a lungul dialogului (în care Llosa e mai degrabă intervievator) columbianul pare să fie conștient de tensiunea dintre datoria de a face literatură liberă și cea pe care i-o impune rolul de scriitor cu simpatii socialiste. Romanul, crede, are o menire subversivă și nu există cu adevărat literatură care să „adere la valorile stabilite” dacă vrea să rămână bună. Dar asta înseamnă inevitabil critica oricărei societăți; mai interesant, spune că caracterul subversiv al unei opere nu poate fi dat decât de o poziționare ideologică în interiorul ei, dar că de îndată ce această poziționare ideologică devine metodică și conștientă, opera devine proastă. Așa că ce e sedițios într-un roman e mai degrabă răzvrătirea inconștientă a autorului care caută de fapt și în primul rând să spună o poveste bună pentru ca prietenii să-l iubească și mai mult. E o contradicție aici – între a scrie pentru tine și a scrie pentru alții -, dar Marquez nu e interesat s-o rezolve și nici s-o explice, în cele din urmă. Și Llosa o vede, când observă că romanele lui Marquez sunt despre continent, dar că toate personajele din ele sunt singure. Când observă că sunt pline de viață, dar deopotrivă invenții fantastice. Când vede că vrea să scrie despre „ai lui”, dar că o face cu instrumentele complicate, divergente ale lui Faulkner și-ale romanului cavaleresc.

În aceeași direcție, e interesant de aflat de pildă că tuturor romancierilor sud-americani li se reproșa că, deși scriau despre realitățile latinoamericane, o făceau din altă parte: Cortazar din Franța, Fuentes din Italia, Marquez din Franța și el sau din mai nordicul Mexic, Llosa din Spania. Nu numai asta, dar (spun că) refuzau toți burse acasă tocmai ca să nu se simtă îndatorați artistic celor care i-ar fi sprijinit cu bani. Adăugați la asta conștiința pregnantă, anunțată încă de la început, că sunt amândoi ca niște vulturi care se hrănesc narativ din hoitul unei societăți în declin, și-o să înțelegeți că e un dialog interesant tocmai pentru că este despre conflictul dintre a face lucruri frumoase din ceva ce poate nu va putea fi reparat în niciun fel prin existența lucrurilor frumoase însele.

Vă las cu acest citat din Marquez, în care iar se contrazice:

[cei dinainte] Scriau obosiți, adică după ce lucraseră la altceva se apucau să scrie literatură, și erau obosiți. Tu știi prea bine că un om obosit nu poate scrie… Orele cele mai bune, orele în care te simți cel mai odihnit trebuie să le dedici literaturii, care e cel mai important lucru.

(Am mai scris despre o carte de interviuri cu Raymond Williams, Politics and Letters, care dezbate probleme similare, aici.)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s