Cum scrii poezie despre frustrările sociale? Cu ironie, ca Ginsberg în poemul cu bomba atomică? Cu detașare și sarcasm, cum face Bukowski, căruia însă îi e mai ușor s-o facă, fiindcă el urăște în mod egal pe toată lumea? Cu seriozitate și empatie, ca Blake și curățătorii lui de coșuri? Cu furie și ingeniozitate cu note futuriste ca Maiakovski în Norul cu pantaloni? S-a scris de altfel în toate felurile și avem – dacă le-am vrea – materialele unei antologii a poeziei politice, care ar putea fi alcătuită în întregime nu din poeme comandate, ci autentice. E adevărat că n-avem multă poezie despre săraci până la 1800, poate și pentru că săracii nu știau să scrie; mai ales comedia e generoasă cu ei, din două motive: primul pentru că îi poți pune în situații ridicole fără să superi pe nimeni, fiindcă în mod tradițional nimeni nu se identifică cu săracii, apoi – ce se vede mai rar, dar e mai important – fiindcă îi poți arăta cum sunt slobozi la gură și vorbesc vrute și nevrute, iar cel mai rău lucru care li se întâmplă e că mănâncă bătaie (și-atunci îi folosești ca pe vehicule ale unor adevăruri sociale care n-ar suna bine în gura bogaților). După Blake însă, cu coșarii lui (When my mother died I was very young), câmpul e deschis și începe să se scrie poetic și uneori idealizant despre sărăcie în Vest. Poezia despre nedreptatea socială de azi are rădăcini adânci în lirica înaltă romantică, apoi în modernism (rus și sud-american mai mult decât francez și englez, din rațiuni evidente cred).

Valeriu Cuc, Poeme, OMG, Alba Iulia, 2021

E foarte puțin spre nimic în Poemele lui Valeriu Cuc care să arate că e conștient că instrumentele poetice pe care le are la îndemână pentru o lirică a confruntării politice au o istorie adâncă și că s-ar fi putut folosi de ele. Pe de altă parte, poezia frustrării personale și sociale are mereu avantajul imediateții sale: nu ai cu adevărat nevoie de fișe de lectură ca să spui ce simți despre ce vezi și-n multe privințe – am văzut asta la poeții contemporani – te-ai putea chiar teme că conștientizarea tradiției te-ar înfunda în problemele ei și i-ar răpi poeziei tale instantaneitatea și că i-ar copleși aerul confesiv cu valențele ei formale, conformiste. Dar în lipsa unei asemenea conștiințe tehnice, riscul e mereu și peste tot același: să crezi că spui ceva nou când de fapt cuvintele tale, oricât de sincere, sunt la fel de vechi ca arta însăși și imaginile pe care vrei să le descrii au fost descrise mai bine în altă parte.

Însă Valeriu Cuc se salvează aici, adăugând unora din poeziile lui o notă de personal care ori adâncește, ori amplifică puțin perspectiva și ca atare te surprinde. Pune peste descrierea degradării sociale evocări ale propriilor inconsecvențe și de la un punct încolo nu mai e foarte clar dacă ce citești e o imagine a degradării lumii sau o confesiune a deprecierii personale. Nu mai știi – ca să vorbim ca la școală – dacă eul poetic se prăbușește odată cu lumea sau invers. În al doilea rând, aceeași privire intransigentă pe care o aruncă asupra lumii nu și-o refuză nici sieși – și când începi să te uiți la tine însuți cu aceeași cruzime cu care te uiți la alții, ăsta e un bun semn al lirismului competent, pentru că nimic nu te aduce în pragul autenticității mai bine decât a te urmări în oglinzile pe care le-ai pregătit pentru alții.

E adevărat că poate de-asta e aici o „poezie cinstită”, cum zice Costi Rogozanu în prezentarea de pe clapetă, dar parcă e prea puțin să-i spui cinstită sau parcă nu acolo e miza. E în poezia lui Valeriu Cuc și o notă de disperare, adică de melancolie irezolvabilă. Și cu vulnerabilitatea asta am rezonat cel mai mult, cu depresia și anxietățile, cu îndoielile stupide, cu pierderea purității, fiindcă e ceva înduioșător la ele, pentru că simți în locurile alea că cine-ți vorbește nu se mai ascunde: și-a recunoscut deja eșecul în fața „realității care joacă șah pe 6 dimensiuni”. E puțin ironic că într-un volum care se vrea social și care punctează refrenele așteptate („trebuie să rezistăm ideilor fasciste”, „furia asta masculină trebuie redirecționată în alte scopuri” etc.), cele mai bune poeme sunt și alea care sunt și cele mai personale. Mai ales discoteca și filme mi-au plăcut (de altfel imaginația poemelor e în primul rând cinematografică).

Am avut noi și zile frumoase, putem admite asta
Zile în care tăcerea stătea cuminte în vitrinele goale ale amiezii
și nu simțeam singurătatea orașului ăsta mic,
în care uităm că paranoia e-o funcție socială esențială, privindu-ne
așa cum aș fi vrut să ne privim mereu, cu încredere și slăbiciune.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s