Am scris în Vatra un eseu despre responsabilitatea intelectualilor și statutul contemporan al umanioarelor.

„Discuțiile despre soarta intelectualilor au amuțit întrucâtva după cele două apogee ale lor, unul în anii postbelici ai contraculturii, altul după căderea comunismului, când urgența lor aparentă se datora și unui anumit grad de paroxism politic. Acum se vede mai bine că ele erau în fapt discuții practice și că tocmai de-aici venea și dificultatea lor, căci încercau să găsească o soluție normativă în privința angajamentului intelectual în viața publică, dar o soluție care să fi fost ea însăși intelectuală; încercau adică să rezolve problema angajamentului moral în termenii apartenenței la o clasă pe care și-o imaginau, prin educație și vizibilitate, ca fiind de elită și ale cărei dileme morale trebuiau să fi fost aparte și ele.

În fond, discuția despre responsabilitatea intelectualilor conține asumpția, când camuflată, când afirmată cu serenitate, că atunci când intelectualii greșesc, greșesc într-un stil anume, care e al lor și care le face compromisurile cu atât mai compromițătoare. Nu e vorba aici doar de un efect de lupă; această dublă dezonoare se datorează nu atât reputației, cât faptului că identificăm mereu apartenența la intelectualitate cu datoria sacră a adevărului, cu o formă aproape sacerdotală de angajare de partea valorilor. Și pentru alții și, de multe ori, și pentru ei înșiși, intelectualii sunt niște oficianți – au și limbajul specializat al dedicaților și amvonul și rigoarea unei modestii științifice care seamănă pe alocuri cu retragerea monastică dinspre opinie.”

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s