Am scris în Timpul un eseu despre o temă care în România tot revine ca temă de discuție intelectuală: legătura dintre artă și ideologie.

„Se crede de obicei așa: nu poți niciodată să te dezici cu totul de ideologie în scris, fiindcă ideologiile sunt, dacă nu explicite, atunci fondul mentalitar al alegerilor noastre zilnice și uneori suma unor automatisme de credință sau harta neoficială a preferințelor noastre sociale; o analiză ideologică înseamnă cercetarea acestor sisteme de credințe implicite, pentru a vedea cum sunt încurajate de sau încurajează la rându-le sisteme de putere. În filozofia postbelică, ideologie și mentalitate par să însemne uneori unul și același lucru. Și în sensul acesta extins al cuvântului, e foarte dificil să nu fii ideologic în scris. Nu e adevărat, de pildă, că Homer sau Dante erau neideologici și poeții Revoluției Ruse erau perfect îndoctrinați. Se poate face analiza propriu-zis ideologică a primului, cu preferința lui pentru cultura onoarei aristocrată și disprețul pentru omul simplu din popor, feudalismul relațiilor de rudenie etc. În scris, adică, ideologia aceasta înțeleasă ca mentalitate transpare, motiv pentru care generații întregi de literați și-au petrecut ultimul secol analizând imaginea femeii în literatura europeană, cultura eroică în eposul medieval, dragostea homoerotică în poezia renascentistă ș.a.m.d., fiindcă știm că literatura absoarbe chiar și fără să vrea încărcătura relațiilor de putere ale unei epoci, nu neapărat plasându-se de o parte sau alta a baricadei, ci reacționând fie și apatic la oscilațiile politice.”