---

Dacă nu ești atent, poți să citești în volumul Ilenei Negrea același biografism dres poetic, cu inserții de obscenitate radicală, în care – în funcție de cum te situezi pe scara deschiderii politice locale – poți vedea ori indecență inestetică, ori o binevenită intransigență revoluționară. E adevărat că biografismul confesiv de-aici e mai lipsit de moderație decât în literatura recentă, dar are în el ceva nou: paroxism, și trebuie citit astfel ca un act de revoltă, pe când în douămiism avea și un aer de ușoară resemnare. La Ileana Negrea – care coboară și mai în adâncime pe scara metaforică a propriilor angoase – tot ce e decăzut în corp și lume, toată singurătatea, toate depresiile, toate nedreptățile sunt strânse laolaltă ca să consolideze politic temelia unei furii feminine îndreptată împotriva a tot și cu aere ușor închipuite de martir, dar care în logica exagerată a poemelor nu bat la ochi (la un moment dat personajul din poveste intră într-o ecuație cu Iisus însuși, iar multe alte versuri lasă impresia că eul liric crede că în corpul și viața ei se joacă dramele feminității universale).

Pentru că e parțial confesiune și parțial protest, Jumătate din viața mea de acum are și momente de sinceritate absolută, de înțelegere nemiloasă de sine, de expunerea a jugularei, dar și de viziune idealistă a unei societăți mai bune, de efervescență critică, de implacabilitate în fața oricărui lucru care nu se potrivește ideologic cu ce vrea cartea să obțină: o lume mai bună pentru femei. S-a discutat despre vulgaritatea acestui volum, dar ce e cu adevărat interesant la el este modul în care depășește (parțial doar) biografismul confesiv prin integrarea firească a unui discurs și a unei teorii a libertății feminine care se simte sub fiecare poem. Instrumentalizarea artistică a noilor (dar de fapt în fond destul de vechilor) teorii feministe nu e nouă nici în România, așa că nu se întâmplă ceva neobișnuit din punctul ăsta de vedere nici în poezia lui Negrea.

Ce e nou însă e metoda de sub toată această agitație:

 1. În primul rând, micile momente evanescente de prestidigitație formală în care într-o efluviune de stări și proteste, te întâlnești cu o rimă:

„aruncăm cu poezii/una către cealaltă/din colțuri opuse ale internetului/ca un dans desuet/(cha-cha/menuet)/trandafiri de hârtie cerată”

 sau:

„am rămas un flagel/o urgie/(cu vaginul meu desfrânat vă scriu poezie)

și modul în care aceste ocazii sunt punctate de trimiteri la Lucrețiu, Robert Frost, Plath, Sexton și mulți alții, ceea ce-mi arată că deși declarat confesiv și terapeutic, autoarea stă cu un ochi și asupra efectului.

2. Alteori, și din aceeași categorie, crescendoul poetic care e firesc în textele de protest ideologic trece de la evident la abstract sau de la evident la metaforic când nu te aștepți și asta se întâmplă aproape de fiecare dată:

„să dansez pe pastile/pe gâtul sticlei de vin/pe muzica din capul altora/pe masa de autopsie/sfidând-o”

 sau

„sunt oare mai seducătoare/Când știi că am suferit?/Sau astea te înspăimântă?/Va funcționa „normalul”/Ca un talisman împotriva singurătății?/Voi mai simți că sunt vie și că pot atinge/Stelelele & luna & încrustațiile abia perceptibile ale irealului?/Voi mai putea să mă numesc luptătoare?”

3. cel mai important, se desfășoară în aceste poeme o hartă a feminismului literar, în toate punctele nevralgice ale istoriei sale simbolice. Metaforele feminismului sunt recuperate în primul rând conceptual: nebuna din pod, revoluționara, isterica, virgina, femeia „fără glas”, vrăjitoarea, satanista, devoratoarea de bărbați etc. Apoi artistic: Ahmatova, Plath, Woolf, Sexton, și-n cele din urmă simbolic: Pandora, Ileana Cosânzeana, Lilith, Lolita, până și Rapunzel (dar „cu părul scurt”). Singurele repere care lipsesc de aici sunt extrema casnică a Penelopei (de care autoarea se teme) și cea criminală (Medeea). Lipsește, în mod curios, și Safo.

În aceste niveluri de referință suprapuse se vede cât de bine integrat este teoretic și poetic feminismul Ilenei Negrea. E adevărat că o separă de alte poete contemporane și intensitatea emoției: e genul de intensitate greu de falsificat pentru că vine din furie, dar dintr-o furie ideologizată, care nu mai e doar reacție fără strategie, cum vezi des în poezia biografistă, ci ancorare stabilă în istoria literară a feminității europene.

Și peste toate astea, care ai fi zis că pot să placheze măcar o parte din angoasele ei existențiale, se adaugă o teamă aproape nefirească de singurătate și o nevoie bulimică de iubire, dar de o iubire rescrisă parțial după regulile hărții simbolice de mai sus, adică una care arată mai degrabă ca o libertate care ar trebui inventată (pentru că social încă nu există).

Deși volumul e memorabil ca un tot de expresie și marchează, poate, o dată în poezia feministă contemporană, nu are multe poeme memorabile luate în parte, dar ăsta e prețul pe care-l plătești dacă vrei să te verși pe foaie ca o formă de salvare: nu poți să controlezi întotdeauna efectul. Toată cartea e în fapt un poem unitar, rupt de câteva pauze de poezie translucidă, senină (dintre care „ce ai tu acolo jos” e aproape perfectă) care arată că poate să scrie și imagistic. În orice caz, în logica volumelor de debut de la noi, ăsta e în mod limpede un volum superior.