---

Sunt cărți pe care nu le mai poți desprinde de istoria interpretărilor lor și nu le mai poți citi decât prin ea. Și apoi sunt cărți atât de profund legate de istoria geografiei lor personale, că nu pot fi decât cu greu scoase din locul nașterii lor fără să piardă, odată cu contextul, și ceva din semnificație. În al treilea rând, sunt cărți care par să facă formal, poetic, ceva ce n-ai mai întâlnit în altă parte și care nu pot fi citite așa cum te-ai obișnuit să citești și din a căror lectură nu poți să intri și să ieși așa cum faci în romanul clasic european, pe care-l închizi seara la culcare și-l deschizi a doua zi știind exact unde-ai rămas. Pedro Páramo e toate aceste trei lucruri la un loc și orice lectură a lui la prima vedere rămâne parțială.

Din păcate, îl citesc abia acum – în excelenta mână a Ilenei Scipione – și nu-l mai pot vedea decât după ce-am citit romanele mari, cărora – în linie istorică, stilistică și tematică – le premerge. Sunt aici și America Latină profundă, cu tați absenți, incesturi și neliniști politice din Un veac de singurătate, și fragmentarismul bulversant (dar aici infinit mai dens și mai metaforic) din Șotronul lui Cortazar, și tradiția romanului care urmărește potentatul local, dictatorul, micul cacique de provincie (pe care o găsim în Moartea lui Artemio Cruz a lui Fuentes sau Eu, supremul) și limba foarte poetică, când grea de metafore, când curată ca lacrima din Concert baroc al lui Alejo Carpentier.

Faptul că volumașul ăsta poate să încapsuleze, în cele 160 de pagini și câteva zeci de fragmente, atâtea dintre direcțiile bogate de mai târziu ale literaturii sud-americane este nici mai mult, nici mai puțin decât uimitor. În anii ’50 când a apărut, unii scriitori au înțeles cât de nou și particular era. Autorul însuși (cu frumosul nume de Juan Nepomuceno Carlos Pérez Vizcaíno) spune că l-a scris pentru că:

Yo quería leer algo diferente, algo que no estaba escrito y que no encontraba […] y pensé que tal vez la única forma de leerla era que yo mismo la escribiera.

Și chiar asta a făcut. I-a ieșit un amestec strident de poezie, narațiune cubistă, simbolism și proză socială care a fost interpretat în fel și chip. Mie, unuia, la o primă lectură mi s-a părut că nu duce nicăieri, deși are o frumusețe stranie și o oarecare circularitate structurală dată de faptul că începe cu o moarte (a mamei) și se termină cu alta (a tatălui) lui Juan Preciado, care-i promite mamei, pe patul de moarte, că va pleca în căutarea tatălui, în Comala, ca să-l facă „să plătească scump uitarea în care ne-a aruncat”. Urmează apoi o călătorie în Mexicul profund și pustiit de războaie care e dublată de o coborâre metaforică în ținutul morților.

Toate personajele cu care se întâlnește Juan Preciado pe drum sunt fantome. Oamenii în casele cărora doarme sunt fantome. Străinii cu care discută sunt fantome și ei. Traducătoarea are grijă să ne anunțe că până și câinii pe care-i aude lătrând sunt „un fals indiciu că în acel loc ar exista urme de viață” (nu știm de unde-o știe). La un moment dat personajul este înghițit cu totul de acest iad alegoric și, deși nu e foarte clar ce i se întâmplă, urmează imediat după aceea povestea eroului eponim. Nu știu dacă rezolv ceva povestindu-l, fiindcă are narativ o circularitate de labirint închis, dar n-are propriu-zis soluție, și multele sale piste nu par să ducă nicăieri, în afară de moarte (de unde și faptul că a fost atât de deschis interpretărilor și atât de productiv scolastic).

E desigur foarte influent și etc., dar pe mine m-a cam plictisit. Mi-a plăcut ce-am înțeles din el, adică poezia și unele momente firești de izolată profunzime, din acelea din care mulți prozatori români contemporani n-ar putea să producă nici dacă le-ar găsi pe stradă, dar nu e genul de text care se pretează la o singură lectură. Marquez de altfel l-a citit de două ori când i l-a înmânat un prieten ca să învețe să scrie proză cu adevărat. El zice c-a învățat.

Am mai scris despre alți prozatori sud-americani aici (Fuentes), aici (Cabrera Infante) și aici (Marquez și Llosa).