---

Am scris ultima postare despre Clasice prin primăvara anului trecut, așa că s-a făcut aproape un an de-atunci. Acum sunt în semestrul al doilea al anului 2 și diferența de abilitate de lectură a textului clasic e destul de evidentă între acum și atunci, dar lucrurile se petrec frustrant de încet. Mi-a fost urât să mai scriu, fiindcă viață, dar zic să mai pun ordine în niște idei; am văzut că postările despre aventura mea latino-elină sunt citite.

În primul rând, acum pot să citesc textul biblic cu relativă ușurință – asta după un an și jumătate de studiu intensiv. Relativă ușurință înseamnă aproape fluent în latină și reușind să înțeleg textul elin fără dificultăți foarte mari. De obicei îl citesc în greacă și – unde nu înțeleg – îl verific cu latina. Mi-am luat un Tetraglotton foarte util și ieftin, pe care-l mai frunzăresc o pagină, două pe zi. Ajută și că episoadele și poveștile sunt foarte cunoscute. Desigur, pe mine nu mă interesează Biblia, dar asta are avantajul că mai întărește exercițiul unor forme lingvistice și că ai în sfârșit un corpus generos de texte în care ești încurajat de ușurința înaintării și nu simți că mesteci rumegușul unor fragmente foarte dificile.

În afara Bibliei, mai poți bunghi, cu relative opreliști, dar considerabile încă, Catul, Cezar, Plaut și alți asemenea autori, care din păcate nu sunt ce e mai bun în istoria literaturii vechi. Desigur, poți da peste versuri de Catul și Marțial care sunt intuitive chiar și cu mai puțin de-atât, dar în general, ăștia sunt autorii accesibili cu puțin efort. Peste ei, foarte puțin. Aristotel și Platon sunt inteligibili cu MULT efort și am impresia că vor rămâne dificili chiar și după terminarea facultății. (Se fac texte din Aristotel, Platon, Plaut, Seneca, Xenofon și mulți alții în anul 2.)

Am făcut în ultimele luni teste cu latina lui Descartes, Morus etc., care sunt lucrurile ce de altfel mă interesează. Nu merge foarte bine, dar nici nu te-apucă disperarea. De obicei încerc să dibuiesc câte un paragraf din Regulae a lui Descartes, pe care apoi îl citesc în engleză, apoi iar în latină și tot așa, până simt că înțeleg ce face. Morus și Erasmus sunt mai curați, parcă, poate și pentru că par să știe să scrie mai bine. Nu știu cât o să-mi mai ia până o să mă simt în largul meu în texte neolatinești, dar nu se va întâmpla curând; cel puțin un an sau doi.

Fiindcă, iată care e chestiunea: întotdeauna, chiar și în texte care sunt relativ simple, dai peste un obstacol care te îneacă. Va fi o frază prea lungă, un cuvânt folosit cu un sens prea obscur, o chestiune de realia, care ține de cunoașterea expertă a contextului, vreo construcție sintactică, vreo ambiguitate care permite mai multe lecțiuni, e mereu ceva dificil care te pândește de undeva din text.

Dar după un an și jumătate simți însă că există și speranță, fiindcă chiar și în cazul textelor dificile începi să dibuiești coerențe de sens și să vezi – dacă nu ce înseamnă exact – atunci măcar încotro se îndreaptă o frază. Asta mi se întâmplă mai des în latină decât în greacă. Pentru greacă am găsit un manual excelent, al lui Zuntz, pe care-l găsiți pe un Google Drive străin, aici (vol. 1) și aici (vol. 2). Între noi fie vorba, pedagogia limbii latine e mult superioară pedagogiei eline, o dată pentru că limba e mai ordonată și pentru că metodele sunt mai bogate și mai diverse. Manualele straightforward pentru greacă sunt rare – ăsta de sus e cel mai curat pe care-l știu, dar l-am părăsit după vreo 15-20 de lecții, tot fiindcă viață. Un altul e, poate, ăsta, din care am făcut puțin; mi-a plăcut însă structura și e disponibil gratis.

Vă las cu două traduceri pe care le-am făcut din Vergilius, dar foarte libere.

Eneida, episodul Laocoon (II, 201-233)

Preotul de frunte al lui Neptun, Laocoon,
sacrifica solemn un taur gras pe-altare.
Dinspre Tenedo, două imense vipere pe mare
rotindu-se imense – cum mă-nfior spunând-o –
trag înspre malul mării veninde peste valuri;
cu piepturi aburcate-n talazuri și cu creștet
de sânge peste ape plutesc, ca doi balauri,
se-nvârtoșează valuri spinările lor grele
și urcă larma-n spume, ținând-o înspre maluri
le vezii ochii de sânge și săgetând în flăcări,
limbi sâsâind din gura cea mult șuierătoare.
Fugim cu fețe albe, șerpii se-ntind spre-altare
la Laocoon și primii ce-apucă-s pruncii ambii
de corpuri, și-mprejurul lor se-nfășoară foarte,
cu guri înveninate rup brațe și rărunchii.
Venit ca să ajute și-n mână ducând suliți
îl prind pe tată-n două spirale uriașe,
de două ori la mijloc, de două ori solzoase
la gât i se-nfășoară și-nalță fruntea-n ceruri.
El dă să taie nodul ce-ncătușează mâna,
cu fruntea-n bale plină, plin de venin teribil,
aruncă-n ceruri strigăt teribil, înspre stele:
cum taurul ce-adus e să fie de ofrandă
urlă spăimos când simte pumnalul pe sub piele.
Monștrii fug la templu în vârf și cată șerpii
s-ajungă teferi – templul Atenei li-i scăpare,
se-adăpostesc acolo sub scutele zeiței.
Iar nouă, tuturora, ne vine altă spaimă.
Pe merit – se aude – primit-a el pedeapsa
căci calul sacru vruse cu-a lui săgeată a sparge
și să-l împungă-n lături cu vinovata lance,
să mergem dară-n templul zeiței și c-o rugă
să cerem pace.

---

Bucolica III (1-27)

Menalcas

Ia zi-mi, Damoeta, asta e-a lui Melibeus turmă?

Damoetas

Nu, e-a lui Egon, mi-a dat-o chiar el mie mai pe urmă.

Menalcas

Vai ce oi nefericite, el acasă a rămas,
bănuind cum că mi-ar face Nera ochii dulci și blânzi,
și-oile afară-i mulge un străin din ceas în ceas
până lâncezește turma și rămân mieii flămânzi.

Damoetas

Las-o moale cu reproșul și bagă de seamă bine,
Știm și noi prin care temple mi te-ai înhăitat și cine
te-a… când se hlizeau nimfele la voi în seară.

Menalcas

Cred că te referi la mine și la Micon, bunăoară
când i-am retezat lăstarii cei prea-tineri cu săcurea.

Damoetas

Sau la fagii vechi cu Dafnis când i-ai frânt, bietul, unealta
și săgețile, perverse, care mult mai suferiși
când văzuși că le primise și lăsaseși ochii triști
în pământ și ciuda-n coaste te-mpungea să mori, nu alta.

Menalcas

Ce să facă ei stăpânii, când așa-ndrăznesc tâlharii!
Nu te văzui eu la Damon, pândind capra de prin arii
cu capcane și lătrase câinele ca ars de foc?
Nu strigai eu: „Un’să duce, mă, sărmanul dobitoc?
Titire, adună-ți turma”, tu fugiseși în hățiș.

Damoetas

Dar nu l-am învins pe față și n-a cântat el pieziș?
Nu mi se cuvine țapul, ce prin cânt l-am dobândit?
Nu era a mea jivina? Chiar și Damon o socoate.
Deși spune că așa e, zice și că nu se poate.

Menalcas

L-ai făcut prin cântec, toante? Când ai putut tu vreodată
să scoți viersuri mlădioase din pipuța ta cerată?
Mai degrabă ragi canoane dintr-o țeavă vai de ea.

Damoetas

Poate vrei ca într-o-ncercare să te pui pe seama mea?
Ca să nu faci pe niznaiul, pun și-o vacă drept zălog,
Are uger mare, ține doi viței și umple-n ziuă
Două căldări mari de lapte, tu ce ai de dat în loc?